Adevărul e ca o mică floricică, pe care o întâlneşti la margine de drum, te încântă şi ai vrea să nu te mai desparţi de ea. Şi, pentru că trebuie să pleci din acel loc, o rupi pentru a o avea împreună cu tine; te doare inima, dar doreşti să prelungeşti bucuria de a o vedea. Şi-ţi dai seama, urmându-ţi drumul, că se mai găseau înaintea ta şi alte flori, unele mai frumoase ca altele, şi-ţi pare rău că ai smuls-o pe aceasta– care, iată, acum e a ta, dar curând se va usca, pierzându-şi frumuseţea.
Tot aşa este şi cu adevărul. Nu este ceva pe care să-l poţi avea în posesie, ci e numai frumosul şi binele de care te simţi atras cu putere să te împărtăşeşti. Adevărul ne înconjoară de peste tot, fiindcă tot ce este se împărtăşeşte din Adevăr – numai că noi nu mai avem ochi să vedem şi să ne bucurăm de aceasta.
De adevăr te apropii, te alipeşti cu toată fiinţa, prin privire, prin cugetare, prin puterea de dăruire şi iubire a inimii noastre.
Adevărul e ceva pentru care merită să trăieşti, întru care te bucuri să mori, numai să nu te desparţi de El.
Fireşte, oamenii l-au cunoscut mult mai târziu pe Dumnezeul cel Adevărat, pe Hristos, pe Cel pentru care a-ţi pierde sufletul înseamnă a-l câştiga. Dar şi Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Aşa ar fi el, dacă ar fi concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, sau oricine, sau orice, sau toate acestea împreună.
Dar adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu-Omului Hristos, drept care este şi desăvârşită, şi netrecătoare, şi veşnică.
Pentru că în Domnul Iisus adevărul şi viaţa sunt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17).
Cuviosul Iustin Popovici
