Importanţa părintelui duhovinic3 min read

Termenul de “părinte” duce, firește, cu gândul la “tată” și “mamă” – naturali sau spiritua­li. Întreaga paternitate și maternitate spirituală își justifică numele prin referința ontologică la Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos. Observăm că în Noul Testament cuvântul “Avva” (“Părinte”) se întâlnește fo­losit doar pentru a desemna Per­soana lui Dumnezeu Tatăl, Căruia Se adresează Domnul Hristos sau oamenii, prin puterea Duhului Sfânt. Astfel, ar putea părea o îndrăzneală din partea omului să permită ca acest nume exclusiv dumnezeiesc să-i fie atrbuit și lui. Ar putea părea că nesocotim cuvintele Mântuitoru­lui: “Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri.” (Matei 23, 9).

Departe de a fi o necuviintă, faptul că ne nu­mim sfinții și preoții “părinte” este o laudă adusă Părintelui dumnezeiesc, la fel cum a spune că un om este bun nu înseamnă a nu respecta cuvin­tele: “Nimeni nu este bun decât nu­mai Unul Dumnezeu.” (Matei 19, 17).

Dimpotrivă, a recunoaște bunătatea în oameni înseamnă a slăvi Izvorul întregii bunătăți, de la Care pogoară tot binele – “toată darea cea buna și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele lumini­lor.” (Iacov 1, 17).

De la Domnul vine orice paternitate sau maternitate, iar noi pe Tatal Ceresc Îl preamărim, conștient sau nu, atunci când rostim numele de tată sau mamă.

Pentru creștinii ortodocși, duhovnicul reprezintă o “unealtă” minunată a lui Dumnezeu, prin care pot ajunge, ascultandu-L și îndeplinindu-și datoria, părtași la Cina cea mare. Iată de ce. Prin duhovnic, adevărul de credință este păstrat nealterat, mereu actualizat (niciodată schimbat), menținându-se o continuitate, o constantă sănătoasă și rezistentă, inițiată de Mântuitorul și transmisă Sfinților Apostoli, apoi episcopilor și preoților, dăinuitoare până la sfârșitul veacurilor.

 Această continuitate este păstrată într-un duh al smereniei, căci nimeni nu hotărăște de la sine putere, nici nu se consideră infailibil. Orice duhov-nic are un duhovnic, indiferent de măsura spirituală pe care o are sau poziția în ierarhia bisericească. Epis­copul, mitropolitul, patriarhul se mărturisesc și fac ascultare de un părinte duhovnicesc.

Însă, frumusețea de negrăit, atribu­tul cel mai important al duhovnicului este că Dumnezeu îi dă puterea de a dezlega păcatele, îmbrăcându-ne, astfel, în haina curată după fiecare spovedanie. Avem atât de aproape mijlocul de a ajunge la mântuire, și este de ajuns să îndrăznim să cerem iertare și să credem că o primim! Dumnezeu este atât de bun încât ne primește la fiecare încercare a noastră de a ne ridica, oricât de adâncă ar fi fost căderea. Ca unor co­pii ce nu știu încă să vorbească și să meargă, dar au inima sinceră, Hristos ne întinde mâna și ne ajută să mer­gem. Această mână este duhovnicul.

A ne asculta părintele, mai ales atunci când sfatul său nu pare a fi comun deloc cu voința noastră, poate părea o limitare a identității noastre. Acest sentiment este doar o ilu-zie, deoarece tocmai ascultându-i îndrumările, ne punem în valoare unicitatea personală, căci el, prin lu­crarea Duhului, ne cunoaște mai pro­fund inima decât o facem noi înșine, iar prin rugăciune i se descoperă ca­lea cea mai potrivită evoluției fiului duhovnicesc.

Săcăleanu Ştefana

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments