Duminica a XII a dupa Rusalii4 min read

(…) O pildă a unui act de pocăinţă adânc şi frumos putem vedea la tânărul din
Evanghelie, care înseta după vecinicia dumnezeiască, şi L-a întrebat pe Hristos ce trebuie să facă pentru a trece de la ale vremii către cele vecinice. Domnul, căutând cu dragoste către acel tânăr, i-a zis: “Păzeşte poruncile…”. “Care?” “Nu ucide, nu
preacurvi, nu răpi…”. Tânărul a răspuns: “Din tinereţile mele am păzit acestea. Ce încă nu am ajuns să fac?”

Atunci Domnul i-a zis: “Dacă vrei să fii desăvârşit,
părăseşte toate cele dinainte, toate avuţiile şi toate cunoaşterile tale, şi sărac,
urmează Mie”.
N-a putut purta tânărul.

Din povestirea evanghelică vedem că tânărul cu pricina era un iudeu binecinstitor al
acelor vremi când aşteptarea Mesiei se împlinise. Din punct de vedere moral, etic,
el se afla la un nivel înalt, dar există un alt nivel mai mare, ce are în vedere de
acum sfera dumnezeieştii Fiinţe Nefăcute şi Dintru Început. Astfel pilda ne arată că
sunt multe gradaţii diferite ale stărilor duhovniceşti ale oamenilor. Trecerea de la
vremelnic la veşnic pare cu neputinţă, precum tot cu neputinţă este în matematică
trecerea de la număr la infinit. Cele două nu se pot compara. (…)
În ultima vreme începem să ne întâlnim pe Pământ cu un fenomen paradoxal: pe de￾o parte, zdrobirea întregii omeniri, cu cea mai incredibilă sălbăticie, iar pe de altă
parte, năzuinţa de a ajunge la persoana omului: ce anume este omul ca persoană,
încotro se întoarce mintea persoanei? Atunci când începe să crească în noi
principiul persoanei, chiar de ne vom afla în vreo temniţă, în duh vom pătrunde
deja în neţărmuritele întinderi ale Cosmosului făcut. Omul nu mai vede lucrurile de
acum în chip exterior, ci trăieşte lăuntric. Iar hăurile neţărmurite şi fără de fund pe
care le contemplă nu este cu putinţă a le defini prin nici un cuvânt omenesc. (…)

Avem atunci de-a face cu un contrast: omul cel mai sărac, şi care nu are nimic, dintr￾o dată se simte în stăpânirea bogăţiilor neţărmurite ale lui Dumnezeu, din toată
facerea Sa. Trecerea aceasta se face în chip cât se poate de liniştit, în împrejurările
formelor vieţii obişnuite, dar dacă va fi cu putinţă, omul şi trupeşte se va slobozi de
toate, şi va trăi numai cu Acel Dumnezeu. Da, noi putem simţi că lumea ce ne
înconjoară este zidită de Mintea şi Voia acelui Duh pe care îl numim Dumnezeu, şi
Dumnezeu-Tatăl a zis: “Să zidim omul dupre chipul Nostru, şi dupre asemănare“.

Şi greu ne este să deosebim un punct de unde putem vorbi despre marea tragedie care
pe toţi ne zdrobeşte.

Cum este cu putinţă a răbda astfel de suferinţe de-a lungul miilor de ani care au trecut din clipa când s-a zis: “Să fie lumină!”

În etica creştină ne uimeşte chipul Omului, al unui singur Om, ce se urcă pe Golgotha spre a lua pe umerii Săi întreaga greutate a blestemului Pământului şi povara tuturor
patimilor.

Astfel, din punct de vedere etic, nu vedem nimic mai măreţ, nimic mai sfânt decât Hristos. Vorbesc despre acestea pentru că mintea noastră poate primi
realitatea Fiinţei lui Dumnezeu, dar fără ca încă să ştie care este caracterul acestui
mare Duh. (…) lumea suferă – şi dacă lumea suferă, atunci ce fel este El, Ziditorul
lumii? Dar iată, vine Fiul Lui, ca să vorbească cu omul zidit după chipul lui Dumnezeu
şi după asemănare, iar noi contemplăm gândul cel mai’nainte de veci pentru om al
lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. Şi dacă omul se vede pe sine în Hristos, dintru
început tot atât de bun ca Însuşi Dumnezeul Care S-a arătat pe Pământ, atunci,
fireşte, dacă acest lucru ni s-a arătat în Duhul Sfânt, de-acum nu ne mai putem
duce niciunde de la acel mare act al Fiinţei Dumnezeieşti. Înseamnă că nu Ziditorul
nostru este vinovat de suferinţe, ci făptura potenţial asemănătoare Lui, omul,
chipul lui Dumnezeu-Absolutul. (…)

În epoca noastră lumea din afară se îndepărtează de Hristos, şi acesta este
aspectul cel mai dureros, mai tragic, mai cumplit, al evenimentelor lumii noastre: a doua oară a pierde pe Hristos, precum L-a pierdut Adam în Rai, cum este cu
putinţă? Ci vom răbda micile frecuşuri în viaţa noastră de toate zilele, şi vom trece cumva cu vederea alunecările către mânie, către vrăjmăşie, către orice ar fi între noi, pentru că trebuie să vedem suferinţele omului, iar nu părţile lui cele rele.

În realitate acesta este “material” pentru marea fiinţare despre care nu putem încă vorbi. Şi calea noastră începe cu cele cu care eu termin aproape fiecare cuvântare:
în cele mai mici nimicuri, rămâneţi cu mintea acolo unde este Domnul, “după catapeteasma” zilei a opta, petreceţi cu mintea acolo, iar cu trupul învăţaţi-vă să
trăiţi în condiţiile de aci. Duhul omului este pus în el pentru a începe să simtă Fiinţa. Iar Domnul adesea se poartă cu noi ca şi cum El nici nu ar înţelege neputinţa
noastră. Şi nici nu ar fi cu putinţă a răbda o astfel de lume, dacă Hristos nu era
Dumnezeu. Iar dacă este Dumnezeu, atunci toate sunt cu putinţă. Şi noi, Acestui Tată
al nostru, cu toate suferinţele noastre, îi spunem: “Slavă Ţie, Dumnezeule cel Înalt,
slavă Ţie în vecii vecilor“.

(…) unde se termină lumea etică şi unde începe dumnezeiasca fiinţialitate?
În Psalmi aflăm expresia: “Al Tău sunt eu, mântuieşte￾mă”. (…) Dacă eu zic: “Eu sunt al Tău,” o voi spune numai în limitele firii mele etice:
“Mai bun decât Tine eu nu văd. Dar Tu mântuieşte-mă! Nicidecum nu înseamnă că
sunt fiul Tău, câtă vreme Tu Însuţi nu porţi mărturie pentru mine că sunt al Tău fiu”.
Citim în Evanghelie că s-a auzit glasul Tatălui: “Fiul Meu eşti Tu, pre El să ascultaţi“.
Deci, a fost nevoie de mărturia Tatălui Însuşi, pentru a întări ca ultim fapt adevărul
că Iisus Hristos era Fiul Tatălui”. Aşadar, când Însuşi Dumnezeu aduce acea
“îndreptare” şi zice: “Da, tu eşti fiul Meu“, atunci înfierea îşi primeşte trăsătura vesnica.

Arhimandritul Sofronie

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments