Duminica a X-a după Rusalii8 min read

Duminica a zecea după Rusalii ne pune înainte textul din Sfânta Evanghelie de la Matei 17, 14-23 cu minunea care s-a petrecut la poalele muntelui Tabor, după ce Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât de pe muntele cel sfânt unde a avut loc slăvită Schimbarea Sa la Faţă.

În timp ce era pe munte cu cei trei mucenici Petru, Iacob şi Ioan, care erau socotiţi ca stâlpi, ca mai de vază între ceilalţi apostoli şi pe care Hristos i-a luat deseori deoparte pentru ca să-i pregătească pentru lucrarea măreaţă de a susţine pe umerii lor Biserica Lui, ca stâlpi ai ei, în timp ce era pe munte şi se schimba la faţă înaintea lor, iată că la poalele muntelui ceilalţi ucenici rămaşi au avut parte de o cerere de vindecare din partea unui om care avea un copil bolnav pe care ei n-au putut să-l vindece.

Iar despre acest om altă evanghelie ne spune mai multe, anume că a judecat oarecum pe ucenicii lui Hristos că nu sunt capabili, că nu pot să facă vindecarea pe care el o cerea.

A fost neîncrezător în lucrarea şi puterea lor pe care o aveau de la Hristos.

De aceea, când Mântuitorul S-a coborât de pe munte, acest om a îndrăznit să-I spună lui Hristos următoarele cuvinte:

„L-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-L vindece”, adică au fost neputincioşi în a face lucrul acesta.

Toţi care erau de faţă aşteptau ca Mântuitorul să-i mustre, să-i tragă de urechi pe ucenicii Lui pentru că nu au fost în stare să vindece acest copil.

Dar Mântuitorul vedea în această expresie a omului necredinţa lui şi necredinţa şi îndoiala mulţimii în dumnezeirea Lui şi în faptul că apostolii pe care El i-a chemat trebuia cinstiţi ca şi El.

Mântuitorul răspunde tuturor zicând: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?” Nu i-a mustrat pe apostoli în faţa mulţimii, ci a arătat o stare în care trăia mulţimea ce-L înconjura, aceea de a-L urmări dacă El este sau nu Fiul lui Dumnezeu, aceea de a observa sau nu o minune din partea Lui sau, altfel spus, aceea de a-L prinde cu ceva ca să-L osândească la moarte. Dar Mântuitorul dorea foarte mult să ajungă la această moarte pentru ei, de aceea le zice: „Până când voi fi cu voi, o, neam necredincios?” Sfântul Ioan Gură de Aur spune în scrierile sale că Mântuitorul dorea nespus de mult să ajungă la Cruce, să ajungă la răstignire pentru ca să plătească această necredinţă a oamenilor care Îl înconjurau.

Este adus copilul la Hristos şi Mântuitorul ceartă duhul cel rău care era în el şi apoi îl vindecă, oferindu-l sănătos tatălui său. În altă evanghelie, tatăl Îi cere Mântuitorului mai înainte să-i mărească credinţa. „Toate sunt cu putiinţă celui care crede”, îi răspunde Mântuitorul şi omul Îi spune Mântuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” adică: măreşte-mi credinţa, întăreşte-mă, că iată eu sunt neputincios, necredincios, nu cred în ceea ce spui Tu, în ceea ce poţi Tu face, măreşte-mi credinţa să pot să cred în Tine.

Şi Mântuitorul i-a vindecat copilul pentru această umilinţă a lui, pentru această smerenie pe care a dobândit-o prin faptul că I-a cerut lui Hristos să-i mărească credinţa.

Apoi, ucenicii luându-L deoparte pe Mântuitorul Îl întreabă: „Doamne, noi de ce nu am putut să scoatem pe duhul acesta rău?”, iar Mântuitorul le-a spus lor învăţându-i: „Duhul cel rău din oameni se scoate prin rugăciune şi post”, adică prin cele două arme, două aripi cu care trebuie să zburaţi voi în lume, postind şi rugându-vă pentru oameni.

În Apostolul citit  aţi observat soarta apostolilor în lume. Sfântul Apostol Pavel arată care este soarta trimişilor lui Dumnezeu în lume: alungaţi de oameni, batjocoriţi, daţi la moarte, socotiţi ca gunoi al lumii acesteia, scuipaţi, toate modurile în care oamenii refuză pe Hristos se manifestă în relaţia faţă de trimişii Lui. Apostolii primesc de la Hristos această învăţătură: ca să scoată din oameni duhul cel rău trebuie să postească mult şi să se roage mult. Dar nu numai apostolii au această învăţătură, ci şi noi toţi. Avem o familie, avem copii, avem rude, avem oameni care ne înconjoară, avem suflete care sunt aruncate de duhul cel rău când într-un loc, când în altul, sunt chinuiţi de duhurile viclene ale lumii acesteia. Cum putem noi, credincioşi părinţi ai lor, vecini, rudenii, orice am fi în relaţia cu ei, să-i izbăvim de neputinţa lor decât cu post şi cu rugăciune. Postul şi rugăciunea sunt armele pe care Hristos ni le arată şi ni le oferă nouă ca să biruim pe cel viclean.

Aceste arme pe care Hristos le-a oferit apostolilor Săi, le-a dat Bisericii mai târziu, când a înfiinţat-o la Cinzecime în Ierusalim şi postul şi rugăciunea au fost aripile cu care creştinii în Biserică au zburat spre cer, s-au înălţat deasupra lumii şi a valurilor ei. Postul şi rugăciunea sunt cele pe care ni le cere şi nouă Hristos să le punem în practica vieţii noastre.

Iată, suntem în vremea postului acum, Biserica ne-a oferit nouă această armă sau această aripă a postului. Câţi am folosit-o în zborul nostru spre cer, sau în rugăciunile noastre, sau în dorinţa noastră de a mântui pe cei din casa noastră, pe cei din mijlocul nostru şi mai cu seamă sufletul nostru?

El este unicul nostru fiu, care este bolnav şi pe care îl aducem înaintea lui Hristos spre vindecare.

Câţi am folosit postul pentru sufletul nostru? Câţi am folosit rugăciunea pentru sufletul nostru? Stiţi că o pasăre are două aripi şi Mântuitorul în chip special a arătat că împreună cu acestea două putem să zburăm, putem să ne înălţăm spre cer cu dorinţele noastre, cu rugăciunea şi cu postul, cu ambele aripi; o pasăre dacă are o aripă frântă nu mai poate zbura, ea rămâne jos, la nivelul pământului, pentru că nu poate zbura numai cu o aripă; nu poţi numai cu rugăciunea fără post, nu poţi numai cu postul fără rugăciune. Amândouă trebuie să fie împreunate, amândouă trebuie să fie iubite de către creştini, amândouă trebuie să fie folosite în viaţa duhovnicească.

De aceea noi avem două zile de post în fiecare săptămână, miercurea şi vinerea, pe care creştinul le păstrează, le ţine cu multă scumpătate şi la ele adaugă şi rugăciune pentru că ştie că numai aşa făcând poate să fie cu adevărat un apostol în casa lui, un apostol pe strada lui, un apostol în Biserica în care Dumnezeu l-a aşezat şi în generaţia în care trăieşte.

Evanghelia de astăzi vine ca şi o pregătire a noastră pentru praznicul care urmează, cel numit al Adormirii Maicii Domnului; ne pregăşte să ducem mai departe postul şi rugăciunea, să facem rugăciuni Maicii Sfinte, să o însoţim cu laudele noastre, cu postul nostru.

Ce poate fi mai frumoasă ofrandă adusă Maicii noastre decât a ne lipsi de plăcerile trupului, ale pântecelui, şi să însoţim Adormirea ei cu postul nostru şi cu rugăciunea noastră. Şi noi vom face aceasta, o vom însoţi în ajunul Adormirii cu prohodul pe care îl vom face, cu rugăciunea acea frumoasă, specială care se săvârşeşte în ajunul Adormirii Maicii Domnului; vom cânta moartea ei, mutarea ei la cer, purtarea pe braţe a Fiului Său Iisus Hristos în împărăţia Sa cea veşnică, vom purta Antimisul cu trupul ei adormit în procesiune în jurul Bisericii, îl vom aşeza în mormântul ei din Ghetsimani şi vom aştepta ca să vedem mormântul gol aşa cum a fost şi cel al Fiului său Iisus Hristos în ziua praznicului Învierii.

Acum, ca şi atunci, acelaşi Toma a fost prezent şi a fost părtaş acestei vederi minunate a mormântului gol din Ierusalim al Maicii Domnului.

Deci, toate aceste bucurii pe care le vom trăi în praznicul Adormirii le putem simţi cu adevărat dacă ne înălţăm spre ele cu aceste două aripi pline de viaţă: postul şi rugăciunea. Amin!

Sursa : Pr. Petru Roncea-Predici

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments