Duminica a X‑a după Rusalii – Evanghelia de la Matei 17,14‑2310 min read

„Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi,

şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.

Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.

  Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.

Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

 Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?

Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.

Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor.

Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte.”

 

 „Duh mut şi surd”. Duminica trecută Lam auzit pe Mântuitorul mustrândul pe Apostolul Petru pentru puţinătatea credinţei sale: Puţin credinciosule, pentru ce teai îndoit? (Mt 14,31). În Evanghelia acestei Duminici, Domnul vădeşte încă o dată necredinţa, mai întâi a mulţimii, apoi a ucenicilor înşişi. Şi arată puterea negrăită şi nelimitată a credinţei.

 

Împreună cu trei dintre ucenicii Săi, Petru, Iacov şi Ioan, Iisus fusese pe muntele Schimbării la faţă (Mt 17,1 şi urm.). Ce fericire cerească simţiseră acolo cei trei ucenici! „Doamne – zisese Petru, dând glas, sub inspiraţie de Sus, acestei stări – bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Mt 17,4). Ca şi cum ar spune: „Să nu mai plecăm niciodată de aici!”

 

Au trebuit însă să plece de acolo. În ziua următoare Schimbării la faţă (Lc 9,37) s‑au coborât de pe munte. Venind jos, i‑au găsit pe ceilalţi ucenici înconjuraţi de o mare mulţime de oameni şi „sfădindu‑se” cu unii dintre cărturari (Mc 9,14). Ce se întâmplase? Un om avea un fiu grav bolnav. Fiul, acum, desigur, adolescent, suferea „din pruncie” (Mc 9,21) de o boală grea. Era vorba de o epilepsie cauzată de demonizare. La Matei, tatăl zice că fiul său este „lunatic”, crizele bolii manifestându‑se în raport cu fazele lunii. La Marcu, simptomele bolii sunt redate mai amăunţit: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (poruncind duhului să iasă, Iisus îl va numi «duh mut şi surd», v. 25). Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte” (Mc 9,17‑18). La Matei, sunt prezentate numai consecinţele bolii, prin care era pusă în pericol viaţa însăşi a copilului: „…pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (v. 15). Epilepticii sunt, în general, expuşi unor astfel de pericole. În ce priveşte însă situaţia acestui copil, Evanghelia de la Marcu (9,22) precizează că demonul era acela care urmărea să‑l piardă prin foc sau prin apă.

 

Tatăl copilului auzise despre Iisus şi despre minunile pe care El le săvârşea peste tot. A pornit deci pe urmele Sale. Dar nu L‑a găsit; i‑a găsit numai pe aceia dintre ucenici care nu fuseseră luaţi de El pe Tabor. Încredinţaţi de Mântuitorul să scoată demoni (Mt 10,8), ucenicii au încercat să alunge demonul care‑l stăpânea pe copil, dar n‑au putut. Erau, aşadar, cum nu se poate mai contrariaţi. Neputinţa lor de a‑l vindeca pe copil a dat apă la moară contestatarilor. Cărturarii, mereu opuşi lui Iisus, găsesc prilej să-şi exprime cu glas tare adversitatea. Mulţimea, mereu schimbătoare şi uitând cu uşurinţă binefacerile Mântuitorului, participă şi ea la dispută. Mulţi vor fi rostit cuvinte nepotrivite la adresa Lui. Aşa se va fi explicând „spaima” mulţimii atunci când L‑a văzut pe Iisus, apropiindu‑Se (Mc 9,15).

 

Ce contrast între ceea ce fusese sus, pe Tabor, şi situaţia de aici!

 

 „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Tatăl copilului Îl vede şi el pe Iisus. În inima lui renaşte o vagă speranţă. Poate că, totuşi. Iisus îi va vindeca fiul lunatic? El se apropie deci de Iisus, Îi cade la picioare şi Îl roagă: „Doamne, miluieşte pe fiul meu!” (v. 15). La Marcu este mai bine subliniată puţina credinţă a cestui om. Într‑adevăr, în Evanghelia a doua, cererea tatălui copilului are în frunte un „dacă” al îndoielii: „De (dacă) poţi ceva, ajută‑ne, fiinduŢi milă de noi!” (Mc 9,22).

 

Văzând această lipsă de credinţă, Mântuitorul adresează mulţimii o mustrare severă, pe care o aflăm în toate cele trei relatări sinoptice ale acestui episod, dar niciodată în altă parte în Evanghelii: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” ( Mt 17,17; cf. Mc 9,19; Lc 9,41). Cum, au uitat ei toate minunile la care fuseseră martori? Nu vindecase Iisus pe atâţia bolnavi? Nu izbăvise pe atâţia demonizaţi? Cum puteau fi atât de necredincioşi? Şi apoi, cum am mai spus, era prea mare contrastul între starea cerească de pe Tabor şi ceea ce se întâmplă acum aici!

 

Răspunsul dat de Iisus tatălui copilului este nu numai un îndemn la credinţă, ci şi o mustrare pentru necredinţa sa. Într‑adevăr, în textul original de la Marcu – cel puţin în cele mai multe şi mai bune din manuscrisele greceşti care ne transmit acest text – acest răspuns este redat astfel: „Cât despre a putea – toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9,23). Aceasta este varianta acceptată în ediţiile critice ale textului original. Redat astfel, răspunsul Mântuitorului are o forţă deosebită. O forţă care pătrunde şi în inima tatălui copilului. „Şi îndată – scrie Sfântul Marcu –, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (v. 24).

 

O vindecare numai prin cuvânt. Mărturisinduşi astfel credinţa, s‑a şi adeverit imediat că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Încă din primul moment al apropierii copilului bolnav de Iisus, demonul şi‑a văzut sfârşitul puterii sale asupra acestei fiinţe chinuite. Evanghelia ne spune că, „văzându‑L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi căzând (copilul) la pământ, se zvârcolea” (Mc 9,20). Acum însă, după ce tatăl şi‑a mărturisit cu lacrimi şi cu mare putere credinţa şi rugăciunea ca Iisus Însuşi să „ajute” necredinţei sale, adică să‑i dăruiască o credinţă deplină, Domnul îl ceartă pe demon, demascându‑l totodată prin identificarea exactă a lucrării sale – El îl numeşte „duh mut şi surd” (Mc 9,25) şi îi porunceşte imperativ să iasă din copil şi să nu mai intre în el niciodată (ceea ce înseamnă că vindecarea este nu numai completă, ci şi definitivă). O cutremurare puternică are loc în întreaga fiinţă a copilului. Evanghelia de la Marcu redă mai detaliat cele întâmplate: „Şi răcnind şi zguduindu‑l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându‑l de mână, l‑a ridicat şi el s‑a sculat în picioare” (v. 26-27). Astfel, numai prin cuvânt, Iisus pune capăt unei boli fără leac, şi încă unei boli dublată de o posesiune demonică. Această minune apare ca o nouă dovadă a puterii dumnezeieşti a Mântuitorului. Evanghelia de la Luca notează că, văzând minunea, „toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu” (Lc 9,13).

 

O reflectare a Tainei Sfântului Botez. După cum am notat deja, relatarea de la Marcu a acestei minuni este mai detaliată decât celelalte două relatări sinoptice. Notăm în treacăt că exegeţii văd în acest text de la Marcu o reflectare a Tainei Sfântului Botez, aşa cum se săvârşea ea în Biserica primară şi cum se săvârşeşte până astăzi în Biserica Ortodoxă. Şi în special, o reflectare a practicii botezării copiilor. Pericopa ne prezintă, mai întâi, un exorcism; botezul este şi el precedat de un exorcism (de o alungare a demonilor). Ea cuprinde o mărturisire a credinţei; la botez se face, de asemenea, o mărturisire a credinţei. Această mărturisire nu o face copilul însuşi, beneficiarul minunii, ci tatăl său; tot astfel, la botezul unui prunc, mărturisirea credinţei o face altcineva (naşul, dar şi părinţii, careşi aduc copilul spre a fi botezat). La vindecarea copilului lunatic are loc, ca şi la botez (cf. Rom 6,3 şi urm.; Ef 3,5-6; Col 2,12), o moarte şi o înviere: „copilul a rămas ca mort”, iar Domnul îl ia de mână şi îl scoală (îl învie). Textul evanghelic, cu aluziile clare la botez pe care le cuprinde, constituie astfel, printre altele, un important temei în favoarea practicii botezării copiilor, existentă de la început în Biserică, aşa cum o dovedesc, de altfel, destule alte mărturii din Noul Testament.

 

Credința care mută munții. Întorcându‑ne la textul mateian, acesta – ca şi paralele sale, de altfel – constituie un puternic îndemn la credinţa în Hristos. Am văzut că, după Marcu, Mântuitorul dezvăluie adevărul de mare importanţă că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Acest adevăr este exprimat cu multă claritate în discuţia pe care El o are cu ucenicii după săvârşirea minunii. Ucenicii Lau întrebat de o parte pe Iisus de ce nau putut ei să scoată demonul. Mântuitorul dezvăluie că nu toţi demonii sunt la fel. Că există diferite neamuri de demoni. Şi că demonul pe care El tocmai la alungat din copil face parte dintrun neam de demoni dintre cei mai răi şi mai puternici, care cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post (Mc 9,29; acest text a fost preluat în multe manuscrise şi în paralela de la Matei).

 

După Evanghelia de la Matei, răspunsul lui Iisus, înainte de referirea la „neamul” de demoni cu care tocmai a avut dea face, a cuprins o imputare la adresa ucenicilor: Iar Iisus lea răspuns: Pentru puţina voastră credinţă! (Mt 17,20a). Petru era să se afunde în valuri pentru că era „puţin credincios”. Acum, tot pentru că sunt „puţin credincioşi”, ucenicii se dovedesc neputincioşi în a săvârşi o lucrare pentru care primiseră mandat de la Mântuitorul. Ceea ce arată că nici una din lucrările la care ne cheamă Domnul nu poate fi săvârşită dacă nu aducem din partea noastră credinţa. O dată în plus este astfel subliniat sinergismul divino‑uman în tot ceea ce priveşte lucrarea mântuirii noastre.

 

Totodată, tot după Matei, Iisus adaugă aici un cuvânt care are rolul de a evidenţia o dată mai mult importanţa şi puterea credinţei: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută‑te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu vă va fi cu neputinţă” (Mt 17,20). Acest cuvânt reapare, cu unele modificări, în Mt 21,21 (cf. Mc 11,22‑23; Lc 17,6). Referirea la credinţa „cât un grăunte de muştar” ne reaminteşte parabola cu grăuntele de muştar, „care este cel mai mic dintre toate seminţele” dar care, când creşte „este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui” (Mt 13,32). Vorbind de „a muta munţii”, poate că Iisus folosea o locuţiune devenită proverbială. Desigur că Dumnezeu poate da omului credincios puterea să mute într‑adevăr munţii, dacă acest lucru ar fi necesar pentru mântuirea sa sau a aproapelui său. În contextul de aici, fiind vorba de o minune săvârşită poate la poalele Taborului, „muntele acesta” ar putea fi tocmai muntele Schimbării la faţă; după tradiţia iudaică, Muntele Sinai se deplasa o dată cu poporul credincios, astfel încât, în fiecare clipă pe traseul Exodului, omul sta faţă‑n faţă cu Dumnezeu. Credinţa care mută „muntele acesta” ar fi, în acest caz, acea credinţă care te menţine permanent în prezenţa lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale mântuitoare. După o altă interpretare, „mutarea” muntelui ar putea fi şi o aluzie la faptul că, în epoca împlinirii eshatologice, toate obstacolele din faţa Domnului vor dispărea, cum o arată unele texte biblice, ca cele din Isaia 40,4‑5; 49,11 şi 54,10 (cf. J. Duplacy, La foi qui déplace les montagnes (Mt 17,20; 21,21), în volumul: A la recontre de Dieu. Mémorial A. Gelin,  Le Puy, Mappus, 1961, p. 273‑287). Pentru ca credinţa ucenicilor să poată creşte, Iisus a trebuit să moară şi, prin preamărirea Sa, să rămână cu ei de‑a pururi (cf. Mt 28,20).

 

„Toate sunt cu putință celui ce crede”. În orice caz, este limpede că prin acest cuvânt Mântuitorul a voit să sublinieze puterea nelimitată a credinţei. Dacă apropiem cele două texte paralele de la Matei şi de la Marcu, acest cuvânt apare a nu fi altceva decât o ilustrare a afirmaţiei că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Da, toate! Chiar şi faptul de neimaginat de a face ca un munte să se mute din loc numai prin cuvânt. În Pateric ni se istoriseşte despre un părinte îmbunătăţit care, vorbind cu cineva despre credinţă, a citat acest text din Evanghelie. La rostirea cuvintelor: „Mută‑te de aici dincolo”, muntele din apropiere a şi început să se mişte. Atunci părintele i‑a zis: „Stai pe loc! Nu ţie ţi‑am zis aceasta, ci vorbeam cu fratele!Întâmplarea arată că nu avem de a face cu o simplă metaforă. Credinţa poate, într‑adevăr, totul; ea poate să mute şi munţii.

 

Reproşându‑le ucenicilor „puţinătatea credinţeişi revelându‑le puterea ei nelimitată, Mântuitorul le spune că ei, de fapt, trebuiau să poată a‑l vindeca pe copilul demonizat, dacă ar fi avut destulă credinţă; adică măcar atâta „cât un grăunte de muştar”. O dată mai mult în Evanghelia de la Matei este evidenţiată situaţia paradoxală a ucenicilor: aleşi de Mântuitorul, spre a fi martori ai credinţei în El, ei sunt încă puţin credincioşi. Sau, mai degrabă, Matei are în vedere situaţia celor mai mulţi dintre „ucenicii” (adică dintre creştinii) din vremea în care el îşi scria Evanghelia – şi, adăugăm noi, din vremea noastră – şi care nu erau (şi nu sunt) pe măsura vocaţiei lor de „credincioşi”.

 

„Cu rugăciune și cu post”. Al doilea cuvânt al Domnului adresat ucenicilor, menţionat anterior, vine ca o completare a celui despre credinţa în stare să mute şi munţii. Biserica primară a experimentat, într‑adevăr, faptul şi această experienţă va fi reiterată pe tot parcursul istoriei ei – că necredinţa nu poate fi înfrântă decât prin rugăciune şi prin post. Că adică, puterea Jertfei şi a Învierii lui Hristos devine lucrătoare în viaţa credinciosului numai atunci când el pune şi din partea sa „toată sârguinţa” (II Petru 1,5 şi urm.).

 

Un întreg capitol din Epistola către Evrei (cap. 11) ne vorbeşte despre realizările fără seamăn ale credinţei. Şi acolo încă, fiind vorba de personalităţi din Vechiul Testament, credinţa nu era decât o anticipare profetică a credinţei în Hristos. Credinţa lor, cu totul orientată spre viitorul mesianic, era mai degrabă nădejde, întemeiată pe făgăduinţa lui Dumnezeu. Însăşi definiţia credinţei acestora, din Evrei 11,1, evidenţiază foarte bine acest adevăr: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Mult mai mult este însă credinţa pentru credinciosul creştin. Credinţa creştină îşi păstrează, desigur, orientarea spre viitor, spre cele încă nevăzute, dar nădăjduite. Dar ea exprimă în primul rând realitatea comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat şi participarea credinciosului, încă de pe acum, la „puterile veacului viitor” (Evrei 6,5). Mult mai mult decât eroii vechitestamentari ai credinţei, credincioşii creştini au putut experimenta adevărul cuvântului Mântuitorului că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9,23) sau că, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, că celor care au cu adevărat credinţă în Hristos nimic nu le este cu neputinţă (Mt 17,20). Nenumăraţii sfinţi creştini nu numai că vin să continue strălucitul pomelnic din Evrei 11, ci aceşti sfinţi ai lui Hristos, plini de lumina şi de puterea harului Său, arată că „măsura” credinţei şi a lucrărilor ei minunate este cu adevărat de „nemăsurat”.

 

Iubitul meu frate, mie şi ţie ne este adresată mustrarea Mântuitorului pentru puţinătatea credinţei şi, datorită ei, pentru neputinţa de a‑l scoate din fiinţa şi din viaţa noastră pe demonul cel surd la cuvântul lui Dumnezeu şi mut în ce priveşte mărturisirea Evangheliei, prin vorbă şi faptă. Oare nici această mustrare nu ne va trezi la primirea cu adevărat și la trăirea autentică a credinței în Hristos?

 

  1. PROF. DR. VASILE MIHOC – LUMINA EVANGHELIEI -Exegeze la Evangheliile duminicale

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments