„Doamne, de cate ori voi ierta?”8 min read

Sfanta Scriptura a Noului Testament este brazdata de nenumarate pilde de iertare. Din toate reiese nemasurata dragoste de iertare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos fata de greselile oamenilor.

Sa ne ducem cu gandul la femeia cea pacatoasa care, afland ca Iisus poposeste in casa lui Simon fariseul, constienta de pacatele ei, a venit la Iisus cu un vas de alavastru cu mir – lucru de mare pret -si, stand la spate, langa picioarele lui si plangand, a inceput a-i uda picioarele cu lacrimi si a i le sterge cu parul capului sau, si-i saruta picioarele si I le ungea cu mir. Pentru cainta ei adanca si pentru dragostea pentru Hristos, El a zis catre dansa: „ti se iarta pacatele” (Luca 7, 37-48).

Cu toate ca Petru apostolul s-a lepadat de trei ori de Domnul in cele mai grele momente ale vietii Sale pamantesti, pentru ca s-a cait cu amar, Mantuitorul l-a iertat, repunandu-l in demnitatea apostoliei, ca mai inainte (Mat. 26, 70).

Talharul de pe cruce, care „dupa dreptate era osandit”, primind cele cuvenite dupa faptele sale,in ultimul moment al vietii pamantesti si-a dobandit mantuirea, caci, cu multa cainta, s-a rugat lui Iisus Hristos: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni, intru Imparatia Ta” (Luca 23, 40-42).

Insasi jertfa Domnului Iisus, pe langa faptul ca este expresia cea mai desavarsita a iubirii divine fata de omenirea cazuta (Ioan 3, 16), ea trebuie inteleasa ca un act de rascumparare si de iertare, facut din partea lui Dumnezeu „prin sangele Lui si iertarea pacatelor” (Efes. 1, 7).

Iata ca Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda datornicului nemilos, ne arata cum trebuie inteleasa de noi, crestinii, virtutea iertarii, cum trebuie s-o punem in practica si felul in care noi s-o folosim in relatiile cu semenii nostri.

Pericopa evanghelica arata cum un stapan a facut socoteala slugilor sale. Unul din slujitoriii datora o suma foarte mare de bani, zece mii de talanti. Chemat sa restituie datoria, stapanul a vazut ca slujitorul nu poate sa plateasca; fiind rugat cu staruinta sa-l mai astepte, stapanului i s-a facut mila de el si i-a iertat toata datoria. Dar slujitorul n-a invatat nimic din fapta cea buna a stapanului sau si indata ce a iesit in strada a intalnit pe un tovaras care ii datora o suta de dinari, o suma foarte mica. „Atunci acea sluga, casi el, cazand in genunchi, il ruga si zicea: Ingaduieste-mi,si-ti voi plati. El insa n-a voit, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria”. Auzind aceasta, stapanul l-a chemat si i-a zis: sluga rea si vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, pentru ca m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, sa ierti si tu pe tovarasul tau, precum te-am iertat si eu pe tine? Si l-a dat sa-l chinuie pana va plati datoria.

Pericopa evanghelica se incheie cu urmatoarea concluzie, de care se cuvine sa tinem seama in viata noastra: „Asa va face sii Tatal Meu cel ceresc cu voi, daca fiecare din voi nu va ierta fratelui sau din inima greselile lui” (Mat. 18, 15).

Daca ne gandim bine la cuprinsul acestei periscope evanghelice, la bunatatea lui Dumnezeu fata de noi, nevrednicii fii ai sai, precum si la comportarea noastra din viata de toate zilele, descoperim indata ca stapanul milostiv este Parintele ceresc, care ne iarta noua multime de greseli, iar nesocotitul om care a dat pe mana chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o suta de dinari, suntem chiar noi, noi cei ce de multe ori nu vrem sa iertam nici cele mai mici greseli ale semenilor nostri.

Cine dintre noi, oamenii, ar cuteza sa spuna ca judecata Domnului nu a fost dreapta? Cine dintre oameni ar indrazni sa afirme ca datornicul nemilos nu a fost vrednic de osanda pe care a primit-o drept rasplata a faptei sale, atat de nemiloasa, de urata si josnica?

Toti gresim, toti pacatuimin contra lui Dumnezeu Tatal si Binefacatorului nostrum si contra semenilor nostri, cu care traim impreuna, dar greselile si pacatul nostru nu-l vedem si de multe ori nu vrem sa iertam nici cele mai mici greseli ale semenilor nostri.

 De multe ori osandim in graba, nedandu-ne seama ca si noi, de multe ori, suntem vrednci de osanda, sau daca am facut vreun rau, cerem pentru noi iertare, pe care de atatea ori am refuzat sa o dam altora.

Asa e judecata noastra, de cele mai multe ori patimasa, dar judecata sfanta si dreapta a lui Dumnezeu e altfel, asa cum ne spune Sfanta Evanghelie de astazi. „Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va face voua, de nu veti ierta fiecare fratelui sau, din inimile voastre, greselilor lor” (Mat. 18, 35).

Suntem purtatorii numelui sfant de crestini si sa vedem ce trebuie sa stim noi despre iertarea crestina.

Iertarea e fapta de milostenie, de bunatate, de forta morala care trece cu vederea raul pe care ni l-a facut aproapele nostru. Ea este forta cu care infrangem in noi mandria, mania, setea de razbunare fata de cel ce ne-a gresit,si fata de care devenim blanzi, buni,intelegatori si iertatori.

 Mantuitorul Iisus Hristos ne arata marea valoare a iertarii prin faptul ca o asaza in miezul rugaciunii Tatal nostru.

Pentru ca nimeni sa nu uite de aceasta mare datorie, El adauga:

„De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Ceresc greselile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cat de dulce si mangaietoare este cererea de iertare pe care o adresam lui Dumnezeu, pe atat de amara si groaznica este osanda pe care ne-o dobandim cand rostim in Rugaciunea Domneasca „si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri”, pentru ca de cele mai multe ori, nu facem asa.

Iertarea poate fi socotita ca inceput al mantuirii noastre.

 

Impacare definitiva, fara iertare, nu exista, precum nu exista nici iertare fara jertfa.

 Iertare inseamna, inainte de toate, iubire care, atunci cand este dusa la o potenta maxima, rodeste jertfa. Masura iertarii este jertfa. Iertarea, cu atat mai mult imbraca haina desavarsirii, cu cat are mai mult pret de jertfa.

Jertfa de pe Golgota a fost si este cel mai grandios act de iertare, care isi profileaza luminile dincolo de veacuri si  e in stare sa trezeasca la viata noua toate constiintele cazute in ratacire.

 Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a pacatelor noastre este conditionata,intre altele, de iertare din partea noastra a greselilor aproapelui nostru.

Iertarea ni se prezinta aici sub raportul reciprocitatii, „Iertand altora, voua insiva dati iertare”, spune Sf. Ioan Gura de Aur.

Iertarea in Vechiul Testament s-a atrofiat sub apasarea legii talianului, iar aceasta a cazut sub puterea iertarii din Noul Testament. Insisi apostolii – cei mai apropiati sufleteste de Iisus -, pare sa nu fi stiut destul de lamurit ca puterea iertarii in crestinism este nesfarsita, dupa cum a fost si jertfa Domnului Iisus Hristos, fapt care a determinat pe apostolul Petru sa intrebe pe Iisus: „Doamne, de cate ori va gresi mie fratele meusi voi ierta lui?” (Mat. 18, 21).

Raspunsul il stim: „des aptezeci de ori cate sapte”, adica de nenumarate ori. Masura iertarii in crestinism este, deci, fara margini.

Si pentru a arata inca o data aspectul de reciprocitate al iertarii crestine, Iisus se serveste de pilda celor doi datornici, pe care am auzit-o din Evanghelia de azi.

Vorbind despre crestinii care nu numai ca nu iarta pe fratii lor care le gresesc, dar se si razbuna, blestema si cer de la Dumnezeu sa-i pedepseasca, sa le ia viata, sa le distruga familia, Sf. Ioan Gura de Aur zice: „Oare acestia mai pot cere iertare de la Dumnezeu pentru pacatele lor? Ei au inima plina de otrava.

Oare ei se mai potimpartasi cu Trupul si Sangele Domnului, cand gura le e patata de sangele dusmanilor? Nu! Pentru ca nu se deosebesc de ucigasul de rand si de fiarele padurii. Acestia isi atrag mania lui Dumnezeu”. Cel care cere de la Dumnezeu razbunare pentru dusmani, batjocoreste pe Dumnezeu, chemandu-L sa se alature la rautatea lui, cu toate ca Dumnezeu porunceste sa-i iertam si sa ne rugam pentru ei.

Nu numai din punct de vedere crestin, dar si pentru orice om, este mai de folos iertarea, decat razbunarea. Cata tulburare, cati nervi macinati in zadar, cata intunecime in suflet, cate ganduri tulburate, cate priviri intunecate nu ne aduce razbunarea!

Nu e bine sa ne razbunam singuri, ci sa lasam sa se razbune mania lui Dumnezeu (Rom. 12, 19).

Judecata noastra omeneasca, care este insetata dupa razbunare pentru cea mai mica greseala a fratelui nostru, nu ne foloseste la nimic, fiindca nu noi suntem judecatorul suprem, ci Tatal cel Ceresc, cel care ne iarta greselile si pacatele noastre, daca si noi iertam gresitilor nostri.

Iata ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertarii: „Iertarea greselilor fratelui sau dusmanului este culmea virtutilor”, iar Sf. Ioan Gura de Aur consacra iertarii aceste frumoase cuvinte: „Multe sunt virtutile care stau bine crestinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”.

Prin cunoasterea si intelegerea acestei pilde ni se dezvaluie un coltisor tainuit al Imparatiei cerurilor. Aici lasa sa se intrevada ca totul este intocmit dupa porunca iertarii. Fara iertare nu este posibila mantuirea noastra.

 Imparatia lui Iisus am putea-o numisi Imparatia iertarii.

Dar iertarea este si o conditie esentiala a convietuirii pasnice dintre oameni. Sa ne inchipuim ce s-ar alege de noi, daca la cea mai mica greseala am sta vesnic inclestati si ne-am arunca unul impotriva celuilalt. Fara iertare, am avea un „razboi vesnic”.

Iertarea este o podoaba aleasa a sufletului omenesc. Aceasta floare sfanta a crestinatatii a fost sadita si crescuta la izvoarele limpezi ale iubirii lui Hristos. Deci nu sovai, ci te ridica din pulberea micinii tale si mergi de mangaie fruntea incruntata a celui care-ti poarta gand rau. Si daca vei fi ispitit vreodata sa intrebi si tu, ca si Petru:

„Doamne, de cate ori voi ierta?”, nu astepta raspuns, ci priveste catre crucea rastignirii, care-si intinde bratele sa cuprinda in imbratisarea-i calda toate pacatele acestei lumi, deci si ale tale.

Ea iti va sopti: „De saptezeci de ori cate sapte!”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments