Despre boala si lumea de azi7 min read

Noi trăim la ora actuală o vreme în care nu mai acceptă boala şi, cu atât mai puţin, moartea. Acestea au devenit absolut anormale, împotriva naturii şi încercăm să le respingem cu totul deoarece acestea reprezintă eşecul, distrugerea. De boală nu se mai vorbeşte decât în limbaj medical. Pentru a o învinge au fost stabilite tehnici din ce în ce mai bine puse la punct ca, de exemplu, transplantul de organe, diferite mutaţii genetice şi fecundarea „in vitro”, tehnici care trec dincolo de anumite limite şi care comportă importante probleme etice. De cealaltă parte se asistă la o trecere către „eugenism”, luat drept o formă de terapie în particularale „vindecării” aşa cum este aceea a avortului „terapeutic”, eliminând ceea ce nu pare conform cu normalul. Asistăm chiar la o anumită degradare a noţiunii de „eutanasie”, care înseamnă mai degrabă a curma viaţa bolnavilor decât a trata durerea şi angoasa.

Încercând ameliorarea calităţii vieţii – şi a morţii – omul încearcă de fapt să împingă limitele morţii. Se caută o formă de nemurire fără a se conştientiza faptul că moartea este o limită naturală care nu duce la distrugere, pentru că aceasta nu este un sfârşit, ci un început. Omul ajunge să dezvolte longevitatea, dar nu mai este capabil să prelungească viaţa în plenitudinea ei, fiind obligat să constate că după o vreme în care a crescut durata de viaţă se loveşte de o limită la care a crescut de asemenea procentul de senilitate.

Boala a devenit un subiect la modă. Peste tot se vorbeşte de medicină. Mijloacele media îşi ridică indicele de ascultare prin emisiunile medicale deoarece acestea sunt pasionante pentru majoritatea oamenilor. Să vedem însă în ce fel se vorbeşte despre boală? Într-un limbaj perfect secularizat, într-o necunoaştere totală a semnificaţiei şi tainei bolii, a morţii şi chiar a vieţii. Cine vorbeşte însă despre acestea într-un limbaj telogic? Cine vorbeşte despre boală ca despre un fenomen natural îngăduit de Dumnezeu, legat de păcatul strămoşesc, adică de propriul păcat, legat de izgonirea din rai în lumea aceasta nedesăvârşită, legat de pierderea hainei de nuntă dumnezeieşti şi acoperirea cu tunica de piele de acum? Cine vorbeşte despre boală ca despre o încercare îngăduită de Dumnezeu pentru om, ca o pedagogie mântuitoare? Cine vorbeşte despre moarte ca despre începutul vieţii veşnice şi adevărate?

Adesea se vorbeşte despre „scandalul” bolii, al suferinţei şi morţii, mai ales atunci când tinerii sunt cei ce le primesc, uitându-se cu totul de noţiunea de iconomie dumnezeiască a mântuirii. Lumea este convinsă că medicina poate rezolva totul şi de aceea mulţi sunt uimiţi când îi văd pe bolnavi murind. Foarte adesea chiar membrii multor familii se miră când văd că bătrânii lor părinţi n-au supravieţuit unei crize cardiace sau unei fracturi. De fapt, omul şi-a închis ochii duhovniceşti şi i-a deschis numai pe cei trupeşti. Omul a devenit orb în faţa tainei morţii şi a vieţii. El nu recunoaşte încercările pe care le trimite Dumnezeu, ca de altfel şi darurile pe care omul le pune pe seama hazardului. Omul se mulţumeşte adesea să se roage pentru un bolnav sau pentru sănătatea sa. Foarte rar se cere ajutorul în vederea asumării încercării respective, cerându-se mai ales înlăturarea aceleia, chiar şi atunci când zice: „Facă-se voia Ta”, gândind, de fapt, „facă-se voia mea”. Dacă boala este vindecată, omul uită adesea să mai mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum au făcut nouă leproşi din cei zece vindecaţi de Hristos (Luca 17, 11-19).

În domeniul bolii şi al morţii, am pierdut limbajul creştin deoarece l-a schimbat în favoarea celui ştiinţific. Prin felul nostru de a gândi despre boală am devenit străini faţă de credinţă. A vorbi despre boală printr-un limbaj teologic este astăzi un fel de rămăşag, pentru că lumea refuză acest fel de a vorbi. Dar acest fel de a vorbi este o necesitate, pentru că este al adevărului şi al nădejdii, fiind mai presus de suferinţă, de angoasă, căci omul caută întotdeauna să aibă o nădejde. Limbajul medicinei nu poate fi prin el însuşi unul al speranţei, deoarece atunci când se ajunge să se învingă bolile, mereu apar altele noi. Biruinţa desăvârşită asupra bolii este de domeiul utopiei, o fantasmă faustiană. Rezistenţa tot mai mare a microbilor în faţa antibioticelor administrate succesiv, apariţia diferitelor boli precum sida sunt exemple cât se poate de clare în acest sens. Omul încearcă să treacă dincolo de pragul morţii fizice, dar nu va putea niciodată să ajungă la abolirea ei, căci singura speranţă dincolo de aceasta este limbajul vieţii veşnice.

Conceptele teologice sunt şi ele destul de greu de  acceptat, deoarece există riscul căderii într-o vorbărie filosofică sau într-o autosuficienţă care nu înseamnă decât trăirea unei iluzii. A vorbi teologic înseamnă mai întâi a fi trecut prin experienţa bolii şi a morţii prin asumarea propriilor boli, prin împreună-pătimirea cu cei suferinzi (asumarea condiţiei lor), cu cei muribunzi, prin trăirea rugăciunii şi a credinţei, căci acest fel de a trăi nu este rodul unei speculaţii intelectuale, ci este o revelaţie făcută prin taina bolii şi a morţii. De fapt, limbajul teologic nu poate fi decât unul al credinţei care este definită ca o „ştiinţă experimentală”, ceva care „se trăieşte”, care se descoperă şi care devine o realitate personală, ce nu se poate împărtăşi altora decât prin aceleaşi roade ale credinţei şi prin analogia cu propria lor viaţă. Tocmai de aceea am încercat să arătăm şi noi în această introducere că „taina creştină nu poate fi descoperită decât de cei care, în chip liber, primesc să o trăiască”. Această descoperire nu poate veni decât prin Sfântul Duh şi prin deschiderea sufletului către învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Vorbind în chip teologic despre boală înseamnă a folosi un limbaj care se referă la Sfânta Treime şi care nu pierde niciodată din vedere Învierea.

De altfel, nu ar trebui pierdut din vedere faptul că aspectul ştiinţific şi cel teologic sunt distincte dar complementare şi inseparabile, formând un tot unitar şi, de aceea, a neglija pe unul în favoarea altuia ar fi o greşeală. A nu vedea decât aspectul medical, aşa cum face tot mai multă lume sub influenţa secularizării, înseamnă necunoaşterea aspectului nădejdii şi al credinţei în actul mântuitor al bolii şi al morţii. La fel, a nu vedea decât aspectul teologic ar fi o greşeală pentru că ar dovedi că nu se cunoaşte natura umană. În realitate, conjuncţia dintre aceste două aspecte îşi găseşte analogia în cele două naturi din Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El nu ne-a cerut să rămânem indiferenţi faţă de suferinţă ori moarte, a noastră sau a altora. Să nu uităm că Hristos a plâns atunci când a auzit de moartea lui Lazăr, arătându-Se Om desăvârşit însă, înviindu-l, arătându-Se şi Dumnezeu desăvârşit (Ioan 11, 35). Să nu uităm că în Ghetsimani sufletul Lui era „întristat până la moarte” (Matei 26, 38), adică în străfundurile Fiinţei Lui, dorind ca paharul acesta „să treacă” de la El (Matei 26, 39).Vedem astfel că în Persoana lui Hristos există un echilbru armonios între divin şi uman şi de aceea trebuie să existe un echilibru între concepţia noastră despre boală şi moarte, între teologie şi ştiinţă.

 

Dominique Beaufils – „Credinţa ta te-a mântuit”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments