Iubiţi credincioşi, Evanghelia de astăzi are o temă principală asupra căreia aş vrea să mă opresc puţin: confuzia care se face adeseori între stăpân şi slujbaş, între proprie-tar şi beneficiar.
Aici a fost marea greşeală pe care o făceau fariseii pe vremea Mântuitorului Hristos. Ei aveau conştiinţa că sunt stăpânii poporului, că sunt slujito-rii direcţi ai lui Dumnezeu, dar că de fapt ei hotărăsc ce să facă, nu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o substituire a slugii faţă de stăpân.
Şi greşala aceasta ne aparţine şi nouă pentru că, deseori, uităm că suntem slujbaşi şi credem că suntem stăpâni.
Aceasta începând cu mine care sunt Arhiereu, Mitropolit. Şi deseori mă scutur, chiar şi în somn, şi zic: “Tu nu eşti stăpân, Stăpânul este Unul, în Ceruri, tu eşti un slujitor de rang mai înalt, cu răspunderi mai înalte, poate cu învăţătură de carte mai multă, dar eşti un servitor. Nu eşti un stăpân! Nu eşti un şef! Nu tu dispui de ceea ce trebuie făcut! Ci este Altul care dispune şi care este mai înţelept decât tine, iar Acela este Dumnezeu.”
Aceasta este învăţătura pe care o tragem din textul evanghelic care s-a citit astăzi şi pe care l-aţi auzit. Această ispită teribilă a slugii că este stăpân. Aceasta şi-a pierdut complet simţul măsurii şi a intrat într-un fel de demenţă a omului de totdeauna, dar mai cu seamă a omului modern. (…)
Este vorba de o vie care trebuia muncită şi care era a unui proprietar. Stăpânul, pro-prietarul a plecat undeva departe, într-o călătorie, şi a lăsat via pe mâna lucrătorilor, pe seama lor să o lucreze. Ei au lucrat-o într-adevăr, însă dintr-o dată procesul de conştiinţă a suferit o strămutare. Ei au început să se creadă stăpâni. Şi atunci când a venit vremea roadelor să se culeagă strugurii toamna, stăpânul şi-a trimis slujitorii ca să ceară ceea ce este dreptul lui. Pentru că una este proprietarul şi alta este beneficiarul. (…) Ce te faci însă, când cel care munceşte pământul, fără să fie propri-etar, începe să îşi strămute conştiinţa şi să capete una de proprietar? Că de fapt, nu este doar beneficiar lucrătorul pământului, ci este şi stăpân – situaţie în care s-au găsit lucrătorii din Sfânta Evanghelie de astăzi pe care aţi ascultat-o şi pe care încerc eu să v-o tâlcuiesc.
Este o strămutare de conştiinţă. Atunci când lucrătorii viei au căpătat această conştiinţă că ei sunt stăpâni şi când au venit trimişii stăpânului ca să ceară partea lui, de proprietar, mai mică, mai mare – dar era o bună înţelegere făcută între ei – au zis: “Cum o să dăm, că doar noi l-am muncit! Nu-i dăm nimic.” Şi când au venit trimişii stăpânului să-i ceară partea, aceştia i-au omorât. Atunci stăpânul a aflat şi a trimis pe alţii slujitori. Duceţi-vă şi spuneţi-le ca ei să-şi oprească ceea ce li se cuvine pentru munca lor, iar mie să mi se dea ceea ce mi se cuvine pentru pământul meu, pentru proprietatea mea. Şi aceia au păţit la fel. Au fost omorâţi. Şi atunci întrebarea pe care o pune Evanghelistul textului de astăzi, spune: “Oare ce merită aceşti lucrători incorecţi, complet necinstiţi?” Şi răspunsul este: “Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via va fi dată altor lucrători s-o lucreze.”
Fireşte are un înţeles în primul rând istoric. Este vorba de farisei şi saduchei, reprezentanţii poporului evreu care îşi făceau iluzia că Împărăţia lui Dumnezeu le aparţine de drept, dacă nu şi de fapt. Că ei sunt moştenitorii exclusivi ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate ridica pretenţie asupra acestei Împărăţii. Şi ni se aminteşte că, totuşi, ei nu sunt altceva decât nişte slujbaşi, că Împărăţia lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu.
El este Împăratul pentru simplul motiv că El a creat.
Noi spunem că suntem proprietarii pământului – bucăţi de pământ, un hectar sau două sau trei – datorită faptului că trebuie să existe nişte legi în aşa fel ca fiecare să cunoască care este partea lui de avere pe care are obligaţia s-o muncească, sau s-o dea altuia s-o muncească, în dijmă sau în parte. (…) Nu noi am făcut Pământul, globul pământesc pe care vieţuim. Nu noi! De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu faţă de primii oameni, de Adam şi Eva, după ce i-a creat le-a spus: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”. Dar nu a spus că o să fie al vostru. Le-a poruncit să-l muncească şi să-l stăpânească. Doarr El este creatorul Pământului şi ei sunt doar beneficiari. Aceasta uită oamenii noştri cei mai mulţi.
Aşa încât, dragii mei, înţelesul principal şi poate unic al Evangheliei de astăzi este că întotdeuna să avem conştiinţa diferenţei dintre stăpân şi beneficiar. Noi nu suntem altceva decât beneficiarii a ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu.
El e Stăpânul şi de aceea Lui trebuie să-I mulţumim.
Noi putem mulţumi tatei, mamei pentru că ne-a născut, fraţilor noştri pentru că muncesc împreună cu noi, vecinilor pentru că ne ajută, altfel să ştiţi că mulţumirile toate trebuie să I se adreseze lui Dumnezeu, pentru că El a făcut tot ceea ce este spre folosul nostru, pentru ca noi şi familiile noastre să putem trăi liniştiţi, să ducem o viaţă liniştită şi corectă bazată nu atât pe simţul de proprietate, cât pe muncă, care re este tot spre slava lui Dumnezeu, pentru că tot El ne înzestrează cu sănătate şi cu puterea de a munci. Ce faci când eşti bolnav? Nu poţi munci. Stai şi zaci în pat. (…) Aşa încât, important este ca noi să fim lucrători cinstiţi ai viei pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Ştiţi că în binecuvântarea preotului şi a arhiereului în special, există formula: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”. Nu rareori în Sfânta Scriptură viaţa omului, familia lui este asemănată cu o vie. Dar via aceasta – şi vă spune un potgorean care s-a născut la vie şi a crescut acolo în brazdele ei– trebuie muncită! (…)
Şi Evanghelia se termină cu întrebarea retorică, fără îndoială, a Mântuitorului: Oare ce se va întâmpla cu aceşti lucrători necredincioşi? Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători ca să o lucreze. Trimiterea se face la fariseii, care ascultau această parabolă şi ştiau că pentru ei este. De aceea la sfârşitul textului evanghelic după Matei ni se spune că ei, fariseii şi saducehii, care erau de fapt exploatatorii poporului, s-au hotărât odată mai mult ca să-L omoare pe Iisus pentru că le încurca socotelile. Ceea ce până la urmă au şi făcut că L-au pus pe cruce. Datorită lor L-a condamnat Pilat să moară pe cruce, când strigau: “Să fie răstignit! Să se răstignească!”
Aşa că, dragii mei, pentru noi cel puţin, care suntem lucrătorii viei lui Dumnezeu este bine noi să luăm aminte, pururea să nu uităm că noi nu suntem proprietarii a ceea ce avem, ci suntem beneficiari, ostenitori şi în egală măsură beneficiari. Şi că pentru toate trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi când ne merge bine pentru că ne-a mers bine, şi când ne merge rău, pentru ca să ne fie de învăţătura că este posibil în viaţă ca să ne meargă şi rău. Dar întotdeauna să îndreptăm tot către noi răspunderea. Ni s-a făcut rău? Întâmplări nefericite? Pentru păcatele noastre şi pentru învăţătura noastră. Important este să rămânem înţelepţi, să rămânem credincioşi lui Dumnezeu Care este adevăratul proprietar a tot ceea ce avem noi şi să rămânem credincioşi propriei noastre soarte, aceea de a sluji pe Dumnezeu, pentru că slujindu-L pe El, ne slujim pe noi înşine. A spus Mântuitorul Hristos, Care era Dumnezeu: “Fără mine nu puteţi face nimic!” Ei bine, să ne aşezăm în sufletele şi-n minţile noastre această aducere aminte: “Fără Mine nu puteţi face nimic”! Faceţi totul împreună cu Iisus Hristos! Să facem totul împreună cu Iisus Hristos, şi ne va fi bine. Amin.
IPS Bartolomeu Anania