Bârfa este puiul urii. Ea fățărește iubirea.
Am auzit pe unii bârfind și m-am uimit, căci acești lucrători ai răului spuneau, în apărarea faptei lor, că fac aceasta din iubire și grijă pentru cel bârfit.
De zici că-l iubești, roagă-te pentru el, uitând, nu-l săpa.
Căci acesta este modul iubit de Domnul. Iuda a fost în ceata apostolilor, iar tâlharul în ceata ucigașilor și într-o clipă și-au schimbat locurile.
Nu te sfii de cel ce bârfește pe aproapele, ci mai degrabă zi: “Încetează, frate, eu în fiecare zi păcătuiesc, deci cum îl voi judeca pe acela?” Precum e de străin focul de apă, așa e străin gândul de a judeca, de cel ce vrea să se pocăiască.
Chiar de vezi pe cineva păcătuind în ceasul morții, nu-l judeca. Căci judecata lui Dumnezeu nu e descoperită oamenilor.
Unii au făcut păcate mari la arătare, dar au făcut lucruri și mai mari în ascuns. Cu ce judecată veți judeca, cu aceeași veți fi judecați, adică în cele ce-l bârfim pe aproapele, în acelea vom cădea… Contabilii ageri și exacţi ai greșelilor cad în aceeași patimă, fiindcă nu au avut în grijă și amintire deplină și stabilă greșalele lor.
Căci dacă cineva își privește amănunțit păcatele sale, sfâșiind vălul iubirii de sine, nu va mai avea grijă de nimic altceva în viață, socotind că nu-i va ajunge timpul nici pentru a-și plânge pe ale sale, chiar de ar trăi o sută de ani și chiar dacă ar vedea pornind din ochii săi Iordanul transformat în lacrimi.
Dracii fie ne îndeamnă să păcătuim, fie, nepăcătuind, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, ca prin păcatul al doilea să ne spurce cu primul, ucigașii!
Precum părerea de sine, chiar fără altă patimă, poate pierde pe om, tot așa judecarea acelora, în sine, chiar singură, ne poate pierde.
Pr. Dumitru Stăniloae citându-l pe Sf. Ioan Scărarul, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe
