Important este cum suntem văzuţi de Dumnezeu nu cum ne văd oamenii – Mântuitorul, celor care din vremea Sa se considerau drepţi – şi aveau şi argumente, pentru că erau împlinitori ai Legii lui Moise, erau postitori, dădeau zeciuială, adică erau milostivi, nu erau desfrânaţi şi aşa mai departe şi toate căte Legea lui Moise le-a poruncit – această categorie de oameni, a fariseilor săvârşeau toate ale Legii, însă vrăjmaşul îi prindea cu slava deşartă. (…)
E mai greu să înţelegem în ce categorie şi în ce tabără ne includem noi, dar Mântuitorul întotdeauna, cu multă delicateţe, ne pune oglinda duhovnicească înainte să vedem ca cine suntem, ca cine trăim, ca vameşul sau ca fariseul, cum ne rugăm, cum ne infăţişăm înaintea lui Dumnezeu, pentru că toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu şi nimeni nu poate scăpa de această înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi, mai ales în veacul ce va sa vină.
Fariseul însă stând, spune Sf. Evanghelist Luca, se ruga aşa:
„mulţumesc Ţie, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau şi ca acest vameş. Postesc de doua ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig”
Iar celălalt,vameşul,
“neîndrăznind să ridice ochii către cer, bătându-şi pieptul, zicea: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul. Şi zic vouă că acesta s-a înapoiat mai îndreptat la casa sa. Căci oricine se va smeri pe sine se va înalţa şi cine se va înălţa pe sine, acela se va smeri”.
O pildă foarte scurtă, dar, aici este paradoxul, aici este minunea pe cât de scurtă e această pildă, pe atât de profundă, ne-ar trebui vieţi întregi pământeşti ca să desluşim toate semnificaţiile, toate sensurile adânci doar ale acestei pilde. Căci aşa este cuvântul lui Dumnezeu, e ca un ocean şi fiecare cuvânt devine la rândul său el însuşi tot un ocean de înţelegere în ceea ce priveşte semnificaţiile.
Vameşul, într-adevăr, era păcătos, era nedrept, era lacom, nu ni se spune ce păcate avea, dar cu siguranţă că avea multe păcate. Însă şi oamenii când ne urăsc, unii din ei, uneori ne urăsc pentru păcatele noastre, pentru apucăturile noastre.
Sigur că Legea nu porunceşte să urăşti, dar de multe ori noi provocăm ura celorlalţi prin felul nostru de-a fi, provocăm ura celorlalţi cu păcatele noastre. Şi, iată, diavolul l-a prins pe vameş în păcate mari.
L-a prins însă diavolul în mrejele sale şi pe fariseu, pentru că fariseul era cu adevărat drept, cu adevărat era împlinitor al Poruncii, dar mai lipsea ceva, îi lipsea smerenia, îi lipsea dragostea faţă de aproapele, de aceea el se lăuda cu faptele lui, se socotea mai bun decât vameşul.
Era mai bun decât vameşul, dar prin faptul că s-a comparat cu el a devenit neplăcut în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu urăşte mândria, Dumnezeu urăşte îngâmfarea, urăşte lăudăroşenia, Dumnezeu urăşte părerea buna despre noi şi aceasta a făcut fariseul. Diavolul l-a prins cu mreaja slavei deşarte.
Slava deşartă vine de la oamenii care, atunci când văd că ne străduim sa facem lucruri bune, încep să ne laude: „vai, dar ce părinte bun avem, dar ce episcop bun avem, vai, dar ce posteşte cutare, dar ce face şi ce milostenie face”.
Aşa suntem noi oamenii, de multe ori îi băgăm în ispită pe ceilalţi din neştiinţă – dar şi neştiinţa e un păcat-, pentru că niciodată nu e bine să-i lăudăm pe cei pe care îi vedem mai râvnitori (…), pentru că dacă cineva îti repetă de o mie de ori, sau vin 10 persoane, sau 100 sau 1000 şi îţi spun că eşti un om deosebit şi eşti un om cum n-a mai fost un altul pe pământ, începi să crezi, începi să te îmbeţi cu această slavă deşartă şi te amăgeşti pe tine însuţi, pentru că în faţa lui Dumnezeu lucrurile nu stau aşa.
Nimeni dintre noi, oamenii, care suntem păcătoşi nu poate în faţa lui Dumnezeu să se laude cu ceva, pentru că totul am primit de la Dumnezeu şi însăşi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu o face Mântuitorul Iisus Hristos în noi.
Nu noi săvârşim faptele cele bune, noi suntem gazde ale sălăşluirii lui Dumnezeu în noi şi cu harul şi cu binecuvântarea Lui reuşim, uneori, să săvârşim şi fapte bune;vă daţi seama dacă nimeni vreodată n-ar ajunge să facă o faptă bună, să vadă un lucru bine făcut ar trebui să dea in deznădejde.
Or, Dumnezeu, ca să nu cădem în deznădejde ne ajută, ne ajută şi reuşim, de multe ori în a împlini Evanghelia Sa, dar uităm că Cel care a săvârşit această împlinire nu suntem noi, ci este Mântuitorul Iisus Hristos, care lucrează în noi.
Şi ştiind ca Dumnezeu lucrează printr-un păcătos, sau într-un păcătos care suntem noi, ar trebui ca păcătosul să se umilească, ar trebui să suspine, ar trebui să se îngrozească cum Dumnezeu nu S-a scârbit să lucreze printr-un şi într-un păcătos, ar trebui să se micşoreze pe sine văzând smerenia lui Dumnezeu, văzând cum Dumnezeu Se pogoara şi foloseşte mâinile noastre sau mintea noastră – care nu sunt ale noastre, tot ale Lui, El ni le-a dat in dar- dar le foloseşte spre slava Lui şi pentru folosul nostru, al tuturora.
Dacă ne-am dat seama că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi cele bune, atunci am începe să plângem văzând cum Dumnezeu a ajuns să lucreze şi prin noi – a lucrat Dumnezeu prin oameni sfinţi, prin drepţi, prin proroci, a lucrat Dumnezeu prin oameni cu adevărat smeriţi, dar dacă a ajuns Dumnezeu să lucreze şi prin noi înseamnă că stăm atât de prost cu viaţa duhovnicească şi cu ortodoxia încât asta trebuie să ne umilească.
Şi chiar făcători de minuni dac-am fi, dac-am învia morţii, dacă am vindeca bolnavii, dacă am şti cele viitoare, adică am profeţi, ar trebui să plângem mai mult, ar trebui să ne înfricoşăm mai mult pentru că într-adevăr, aceasta nu este de la noi, este darul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a dat darul cu împrumut, poţi acum să săvârşeşti un bine şi s-ar putea mâine-pomâine, acelaşi bine pe care credeai că astăzi l-ai săvârşit cu aşa, cu uşurinţă mâine să nu mai poţi să-l săvârşeşti, pentru că Dumnezeu când vede că omul se semeţeşte, se trufeşte, când vede că omul se consideră şi se vede mai bun în ochii săi decât celălalt, Dumnezeu îi retrage darul ca să-l smerească, şi astfel smerindu-se, din nou văzând ce a pierdut să plângă pentru ceea ce a pierdut şi să-şi dea seama că L-a supărat pe Dumnezeu, să-şi ceară iertare şi să se pocăiască şi din nou să primească darul şi după ce l-a primit să-l ţină cu umilinţă, să-l ţină cu smerenie şi să-l preţuiască şi, dacă se poate să-l şi ascundă de ochii oamenilor, pentru că un dar pe care nu ştii să-l foloseşti, de multe ori poate să devină o ispită şi pentru tine, dar poate să devină o ispită şi pentru fratele tău.
Iată, iubiţi credincioşi că vrăjmaşul pe toţi ne ispiteşte, pe unii ca să păcătuim cumplit, fără număr, precum pe vameşul, iar pe cei care venind la biserică, care ştim tipicul, care ştim rânduielile, care ştim sărbătorile, care la nivel informaţional ştim totul şi unii chiar le împlinim, pe aceştia vrajmaşul îi ispiteşte cu slava deşartă; ne invită la televizor să spunem ce fapte bune am săvârşit noi, cum facem pachete de Paşte şi de Crăciun, ca şi când astea nu sunt datorii ale noastre, ca şi când acestea nu s-au făcut dintotdeauna, dar vrăjmaşul văzând pe mulţi creştini, şi preoţi si pe oarecari episcopi care cu adevărat se nevoiesc, cu adevărat postesc, cu adevărat fac milostenie, îşi dau şi cămaşa de pe ei pentru fratele lor în nevoie; vrăjmaşul ii invită la televiziune sau invită în presă ca să spună acolo tot binele pe care ei l-au făcut.
Sigur că ei zic aşa – pentru că totdeauna vrăjmaşul când te îndeamnă la o rătăcire are şi justificări teologice – şi zic: „noi mărturisim pe Mântuitorul Hristos, noi văzând, noi spunând ce facem noi îi îndemnăm şi pe ceilalţi să facă ca noi, ca să se înmulţească binele în lume”, dar dacă stăm să cugetăm mai bine ne dăm seama că este o înşelare de cugetare, pentru că, atunci când vorbeşti de Mântuitorul Hristos, vorbeşti de Maica Domnului sau de sfinţi nu mai vorbeşti de faptele tale, vorbeşti de minunile lor, vorbeşti de binefacerile lor, care sunt scrise în cărţile de slujbă, în tradiţie, vieţile sfinţilor, dar tu nu mai exişti acolo să vorbeşti despre tine însuţi, ce lucruri bune ai săvârşit tu…
Şi în felul acesta vrăjmaşul, ca şi pe fariseul din Evanghelie, îl amăgeşte pe acest suflet şi el crede că e creştin şi el crede că e ortodox adevărat, dar el crede aceasta în ochii lui, pentru că în ochii lui Dumnezeu lucrurile nu mai stau aşa. Dumnezeu scârbeşte lăudăroşenia noastră, de aceea să fugim de lauda de sine şi să-L lăudăm mai mult pe Dumnezeu, să lăudăm pe Maica Domnului în cântări duhovniceşti şi în fapte smerite, săvârşite în taină, să dorim virtuţile pe care le au ceilalţi, dar niciodată în ochii noştri să nu ne vedem buni, pentru că aceasta este o înşelare, iubiţi credincioşi.
… Dumnezeu iubeşte mai mult un păcătos care se întoarce decât un drept care se laudă; mai mulţi au intrat în Rai păcătoşii smeriţi. Şi avem pildă pe tâlharul de pe cruce: ce fapte bune a săvârşit tâlharul de pe cruce?, nici o faptă bună şi totuşi, cum a intrat in Rai acest tâlhar, ce fapte bune a săvârşit el?
Viaţa lui toată a fost un rateu, viaţa lui a fost o viaţă de păcat, de cumplite păcate, dar el şi-a plâns starea sufletului său şi ce-a făcut?
L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Deci avem chiar datoria şi porunca să-L mărturisim pe Dumnezeu, dar nu să ne mărturisim pe noi, nu să ne trâmbiţăm pe noi, „ce bine am făcut eu lui cutare şi cât l-am ajutat pe cutare şi datorită mie cutare e în cutare funcţie” şi că „datorită mie cutare este acum episcop, sau preot, sau datorită mie cutare este director de şcoală”, şi toate aceste cugetări nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este autorul a tot binele, a toată binefacerea – ştiută şi neştiută – de aceea Lui Îi înălţăm toată slava, cinstea şi închinăciunea şi când vedem că ceva bun se împlineşte şi prin mâinile noastre, când vedem că Dumnezeu ne face părtaşi la lucrarea Lui, acestea trebuie să ne smerească şi mai mult, trebuie să ne umilească şi mai mult, ar trebui şiroaie de lacrimi să vărsăm atunci când vedem că Dumnezeu ne-a ajutat, că Dumnezeu S-a milostivit şi a lucrat şi prin mâinile noastre, ale păcătoşilor.
Iubiţi credincioşi, fiecare ne regăsim fie în viaţa vameşului, fie în viaţa fariseului, fie în rugăciunea smerită a vameşului, fie în rugăciunea mândră şi semeaţă şi lăudăroasă a fariseului; toţi suntem păcătoşi, de la vlădică până la opincă, orice am face noi, orice am zice, toţi suntem păcătoşi, important este la Dumnezeu cum ne înfăţişăm înaintea Lui, cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu la Biserică, la Sfânta Liturghie, cum ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciunea de acasă, oriunde ne-am afla, este important cum ne înfăţişăm.
Şi dacă ne înfăţişăm cu umilinţă, dacă plângem pentru neputinţele noastre, dacă suspinăm pentru viaţa noastră neduhovnicească, dacă tot încercăm să facem ceva şi nu reuşim, atunci nu suntem pierduţi, este mila lui Dumnezeu, dar să plângem pentru neîmplinirile noastre sufleteşti, să plângem pentru viaţa noastră neduhovnicească şi Dumnezeu va primi şi rugăciunea aceasta.
