Există diavol? -Duminica a V a dupa Rusalii5 min read

Şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, şi Mântuitorul însuşi, şi toţi Apostolii care au auzit învăţătura Lui, atestă existenţa diavolului.

Mântuitorul îl scotea din atâţia îndrăciţi. În Cartea lui Iov, însuşi Dumnezeu se angajează într-un adevărat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7).

După cum afirmă teologia creştină, există o lume materială, dar există şi o lume spirituală.

În afară de îngerii buni, mai există unul cu ceata lui, care la început era şi el înger luminat.

Se numea chiar luceafăr. Era unul care strălucea, dar care a vrut să fie, cum ne spune Scriptura – „ca Dumnezeu” – a vrut să fie egal cu Dumnezeu, şi atunci a căzut (Luca 10, 18).

Acesta este cuvântul pe care îl întrebuinţează Scriptura: a căzut din demnitatea de înger luminat. Şi a rămas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de întuneric, nu de lumină. Lucifer înseamnă diavolesc, satanic. Toată lupta Bisericii, toată lupta creştinismului nu este altceva decât apărarea şi eliberarea de acest rău, fiindcă el este izvorul răului, el este cel câte face răul, şi mai ales cel care îndeamnă la rău. Dar are el cu adevărat vreo putere? Ce face, care este menirea lui?

Diavolul este cel care împarte, Cel care dezbină, cel care pune lucrurile să se ciocnească între ele, cap în cap, cel care organizează împotrivirile, părţile una împotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Înger căzut, aşa, ca dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă! Mulţi păcătoşi se bucură când îşi asociază pe alţii la păcatul lor. Parcă şi-l justifică. Parcă şi-l micşorează. Îşi aranjează o tovărăşie în executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastră precum: ispită, păcat, rău, cădere, înşelăciune, toate sunt legate de existenţa diavolului. (…)
Are el o putere reală? Nu are putere reală. Şi aici este de fapt taina pe care trebuie s-o ştie toţi creştinii. Unii tind să creadă că are o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că dispune de destinele noastre. Ei bine, nu este adevărat. El are numai atâta putere câtă îi dăm noi.

Aceasta trebuie s-o ştim toţi.

Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne în-deamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi. El mai pare a avea putere împotriva noastră uneori, dar atunci înseamnă că Dumnezeu i-a dat slobozenie, ca în cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a putut face nimic, atâta vreme cât Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, trebuie să înţelegem că el are un rost în iconomia mântuirii noastre. E un termen necesar în educaţia existenţei noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul.

Poate că are rostul de a ne încerca credinţa. Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare. Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră. Nu suntem nişte roboţi, condi-ţionaţi de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi nici de duhurile bune, care ne îndeamnă la bine. Suntem fiinţe vii, cu voinţă şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, prin care ne verifi-căm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii sunt răi, dar ei verifică aurul. Acizii în ei înşişi nu au nici o valoare, dar de vrei să afli dacă un obiect e de aur adevărat, te duci la un atelier şi rogi să ţi-l controleze. Îl controlează cu nişte acizi. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă nu e aur, acizii îl oxidează şi se vede de îndată că nu e aur curat. Cam aşa e şi aici. Dacă sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atâta putere, cât îi dăm noi.

Că trebuie să ne fie teamă de el, trebuie să ne fie teamă, ca să nu ne înşele, dar nu trebuie să ne fie teamă până la măsura în care să credem că el dispune de viaţa noastră. Cum e diavolul? Învăţătura creştină ne spune că e o fiinţă spirituală, deci nu e fiinţă corporală. Poate însă, aşa cum îngerii pot apărea uneori în chip trupesc, să apară şi el în chip trupesc.

Tradiţia noastră creştină ne spune că dispune de multe posibilităţi de înşelare. Cu cel deştept e deştept, cu cel prost e prost. Poate apărea sub chip frumos şi fascinant, ne poate capta din literele unei cărţi, scrise sub influenţa lui, dar îndeosebi, fiind fiinţă spirituală, lucrează împotriva noastră prin spirit. Adică şopteşte spiritului nostru, şopteşte gândului nostru, şopteşte inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfătuitor care se îmbie singur şi care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne favorizează plăcerile, bucuriile, dar întotdeauna pe cele care nu se pot căpăta în chip firesc, deschis şi cinstit.

Are el într-adevăr atâta putere, încât să poată fi mai tare decât Dumnezeu, când ne ispiteşte cu sfatul lui? În nici un caz, nu. Acest lucru trebuie să fie clar pentru absolut toţi creştinii. Diavolul nu este mai tare decât Dumnezeu. E mai tare numai atunci când îl acceptăm noi, când îl ajutăm noi.

 IPS Antonie Plămădeală, “Tâlcuiri noi la texte vechi”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments