Dumnezeul tuturor4 min read

Dumnezeu (si Biserica Lui) este pentru cei slabi, nu pentru cei puternici, pentru cei saraci, nu pentru cei bogati, pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanatosi. Dumnezeu este pentru cei lipsiti. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu este pentru toti, ca discrimineaza! Dumnezeu este pentru toti oamenii pentru ca toti sunt, in fond, slabi si neputinciosi, lipsiti, numai ca unii dintre ei se amagesc cum ca nu ar fi! De fapt, nu sunt dansii primii care o spun. Mantuitorul Hristos Insusi spune ca nu a venit pentru cei sanatosi, ci pentru cei bolnavi

 

„caci nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti ci pe pacatosi la pocainta.” (Matei 9,12)

 

Cuvintele acestea ale lui Iisus pot fi intelese la mai multe niveluri. Intai este logica bunului simt, comuna: este logic ca cineva care vrea sa faca bine sa se indrepte spre cei lipsiti, nu spre cei care nu duc lipsa de nimic! Nu te duci sa dai milostenie unui bogat, nici sa vindeci un om sanatos, nici sa ierti pe cineva care nu ti-a gresit! De aceea Evanghelia este o veste buna pentru cei saraci, bolnavi, napastuiti, pacatosi! Iar Mantuitorul Hristos este primit cu bucurie de acestia. Amintiti-va raspunsul pe care-l da Domnul Hristos ucenicilor lui Ioan, care L-au intrebat in numele invatatorului lor, daca este El ce va sa vina sau sa mai astepte:

 

„Si Iisus, raspunzand, le-a zis: Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii isi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curata si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste“. (Matei 11,4-5).

 

In al doilea rand, cuvintele lui Hristos sunt indreptate mustrator spre cei care carteau si-L acuzau ca petrece impreuna cu vamesii si cu pacatosii. Ele au in vedere constiinta „nepacatoseniei” dimpreuna cu suficienta de sine, care genereaza atitudinea de dispret fata de ceilalti. Ca si cand le-ar spune: „cand va veti da seama ca va amagiti crezand ca sunteti drepti, sau sanatosi, cand veti intelege ca de fapt si voi aveti probleme, voi veni si la voi.”

 

Sigur, Mantuitorul avea in vedere mai ales sanatatea duhovniceasca, sufleteasca, mult mai pretioasa decat cea trupeasca, dar mai putin evidenta ca aceasta. Le atragea atentia asupra ispitei parerii de sine si a suficientei de sine, asupra mandriei. De altfel, Mantuitorul Hristos pune in discutie, mai ales prin parabolele Sale, multe tipuri de oameni, din aceasta categorie (vezi: fariseul din parabola Vamesul si fariseul; fiul cel bun si drept din parabola Fiului risipitor, fariseul Simon din episodul cu femeia cea pacatoasa etc.). Paradoxal, cei sanatosi, cei care nu duc lipsa de nimic, cei drepti (cei care se considera drepti), ca si cei bogati, ca si cei culti (bogati in stiinta omeneasca), sunt, in lectura Evangheliei, bolnavi sufleteste si inca irecuperabili. Irecuperabili, pentru ca, neavand constiinta bolii, nu cauta vindecarea, pur si simplu. Nimeni nu este sanatos la nivel optim, dar sunt foarte multi dintre noi, care se amagesc cu aceasta iluzie! Nimeni nu este drept intru totul, dar ne place multora sa ne plasam in aceasta categorie, comparandu-ne nu cu standardul etalon, ci cu cei care comit nedreptati!

 

In fine, un al treilea nivel, poate cel mai important, are in vedere constiinta omului de faptura dependenta de Dumnezeu, Creatorul Sau. In starea lui normala, optimala, omul este dependent de Dumnezeu, mai intai de resursele naturale pe care le primeste cu generozitate din creatia lui Dumnezeu, apoi de resursele duhovnicesti, pe care le primeste numai daca le ravneste si se deschide pentru ele. Aceasta este lectura teologica, prin excelenta! Daca accepta ca este faptura a lui Dumnezeu, asa cum acceptau contemporanii Mantuitorului Hristos, omul trebuie sa-si constientizeze statutul de fiinta cu limite sau dependenta.

Cea mai crunta amagire a omului este sa se iluzioneze ca-si este suficient siesi, ca nu are nevoie de nimeni si mai ales ca nu are nevoie de Dumnezeu. Te si minunezi cum o faptura atat de firava si de vulnerabila poate sa se amageasca cu un asemenea gand! Sa luam in calcul numai resursele naturale de care depinde continuu viata omului: aerul, de exemplu. La fel si daca ne referim la hrana sufleteasca, ce vine intotdeauna de la celalalt: iubirea, de exemplu, pentru a ne referi la cea mai importanta, care le si recapituleaza pe toate celelalte. Cine poate spune despre sine ca a ajuns la desavarsire, ca nu mai este loc de crestere?!

 

Sa vorbim numai de limitele capacitatii noastre de intelegere si de participare la evenimentul vietii ca atare.

Un om la cincizeci-saizeci de ani, din categoria carora fac si eu parte, incepe sa se gandeasca in ce masura a participat el la evenimentul vietii ca atare, cat de constient a participat la viata. Iti dai seama atunci ca exista foarte multe limite si neputinte ale firii omenesti in a participa la evenimentul propriei vieti. Ti-ai dori sa participi mai constient, mai plenar, sa traiesti mai intens, sa fii simtitor la relatia ta cu cei din jur, la relatia cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii, cu colegii, cu enoriasii, cu studentii si, mai ales, la relatia ta cu Dumnezeu.

Ce te faci, atunci cand iti dai seama de toate acestea si esti neputincios in a spori, in a creste?! Te afli intr-un blocaj, intr-o impietrire la propriu. Starea aceasta nu este una de sanatate, ci este o stare de boala a sufletului, uneori chiar de moarte a sufletului. Daca ajungem sa constatam lucrul acesta, vom simti nevoia acuta a ajutorului lui Dumnezeu. Daca nu-l constatam, ni se pare ca suntem intr-o stare de normalitate si, desigur, nu avem nevoie de Dumnezeu.

 

Asadar, daca cei milogi, neputinciosi, bolnavi, saraci care au constiinta starii lor, au nevoie de Dumnezeu, si mai multa nevoie au cei care nu au constiinta starii de cadere de la oarecare normalitate! Sa nu ne amagim! Cei puternici sau cei care se cred puternici, cei invatati sau care se cred invatati, cei sanatosi sau cei care se cred sanatosi, se mint cum ca nu ar avea nevoie de Dumnezeu. Insa au mai multa nevoie decat ceilalti! Se amagesc, multumindu-se cu starea in care se afla, sunt suficienti lorusi, simt ca traiesc foarte bine la limitele propriei lor existente si la limitele propriei lor capacitati de a realiza existenta. Traiesc cu amagirea ca sunt sanatosi, buni, drepti. Lor li se adreseaza, in primul rand cuvintele Mantuitorului Hristos, spuse anticipat si de Sfantul Ioan Botezatorul: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor!” (Matei 3,2; 4,17).

 

Sfantul Ioan Botezatorul pare sa spuna: „Treziti-va, fiti vigilenti si dati-va seama ca S-a apropiat mult de voi Dumnezeu, si nu cumva sa pierdeti si sa ratati ocazia acestei intalniri, considerand ca sunteti bine! Dati-va seama de starea in care sunteti!” Daca cineva dintre semenii nostri se simte bine inlauntrul sau, se simte foarte multumit, ce sa-i spunem aceluia?! Evanghelia binevesteste saracilor, bolnavilor, neputinciosilor, slabilor, neinvatatilor, paraliticilor si asa mai departe. De aceea se si numeste Evanghelie, adica „veste buna”. Aduce mare bucurie neputinciosilor, celor slabi.

Pr Constantin Coman

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments