Duminica a 9-a după Rusalii – Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa11 min read

 Dumnezeu biruiește în noi acea teamă covârșitoare a firii!

 

Se va citi la Sfânta Evanghelie despre minunea Umblării pe mare și Potolirea furtunii (Matei 14, 22-34), ca un semn inconfundabil al biruinței covârșitoare a Lui Dumnezeu asupra firii noastre omenești, copleșită uneori de frică și de spectrul paralizant al păcatului și al deznădejdii vieții acesteia trecătoare, atât de greu încercată de grijile lumești, când stihiile sunt aievea năpustite și parcă ajung în lăuntrul sufletului nostru.

 

«Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă!»

Sfânta Evanghelie ne relatează că în vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor care se hrăniseră cu pâine și pești, iar El, S-a suit în munte, ca să Se roage, dar făcându-se seară, era singur acolo, când corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

La a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Dar, văzându-L umblând pe mare ca pe uscat, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat.

Dar el le-a vorbit îndată: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”!

Atunci Petru, răspunzând, a zis: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă». El i-a zis: “Vino”! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar, văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat cu disperare: «Doamne, scapă-mă»! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

 Atunci, suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul, iar cei din corabie I s-au închinat zicând: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»!

 Apoi, trecând cu toții marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 Se cunoaște că după întristarea provocată de omorârea mişelească a Sfântului Ioan Botezătorul, Evanghelistul Matei ne spune că Iisus a plecat singur cu corabia, în loc pustiu (Mt. 14, 13) ca să se roage, dar a fost aflat de mulţimile de oameni din cetăţi, cei cinci mii de bărbaţi cu femeile şi copiii lor, cărora le-a vindecat bolnavii şi pe care i-a hrănit către seară din cina iubirii care sporeşte merindele şi face din puţin mult și îndestulat.

 De aceea, ucenicii, îndemnaţi să hrănească mulţimea de oameni, după petrecerea lor minunată cu Domnul, au fost siliţi de Acesta să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (Mt. 14, 22).

 Aşadar, ucenicii călătoresc cu corabia cu care Domnul a venit în pustia unde S-a rugat şi apoi a hrănit şi a vindecat sărmanii.

Ni se relatează, așadar, că era noapte, că Iisus Domnul Se ruga în munte (v. Matei 14, 23), când ucenicii Săi se luptau cu valurile furioase ale mării (v. Ioan 6,19) şi deodată L-au văzut pe Iisus pe mare, mergând alături de ei, care nu venea pe un colac de salvare sau înotând, ci, păşind pe valurile mării (v. Marcu 6, 48), lucru imposibil unor muritori ca noi.

 De aceea, ucenicii Săi, când L-au văzut, au crezut că este o nălucă şi au strigat de frică, s-au tulburat și i-a cuprins teama covârșitoare a firii omenești. Evident, un om simplu, oricât ar încerca, nu va reuşi ca să păşească pe apă, deoarece la primul pas pe care-l va face se va afunda, însă Hristos a făcut acest lucru pe care nu-l poate face nici un om de pe pământ: a păşit pe apa mării, tocmai pentru că era Dumnezeu adevărat.

 

“Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Sfânta Evanghelie ne mai învață că Mântuitorul Hristos a «silit» pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, care nu era o mare cu adevărat, ci, era un lac, dar pe care ei îl numeau mare.

Deci, ucenicii au intrat în corabie şi au trecut pe malul celălalt, iar libertatea de a vrea Cuvântul Evanghelic este că Hristos «a silit», în pofida faptului că Hristos nu sileşte niciodată pe nimeni!

Chiar atunci când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: “Vrei să te faci sănătos?”.

Poate că era o întrebare care producea multă mirare: Doamne, cum să întrebi un om, dacă vrea să se facă sănătos?

De fapt, de ce întreba Iisus Hristos întotdeauna?

Pentru ca să lase omului libertatea de a vrea sau de a nu vrea ceva. Omul are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la biserică, are libertatea să postească, are libertatea să nu postească, omul este liber să trăiască în desfrânare, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui Hristos să se cunune şi să aibă cu toată lumea o relaţie normală, omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească după regulile și normele pe care le acceptă și le impune societatea.

Deci, omul se desfată într-un «imperiu» sui generis al libertății depline, cum s-ar spune!

 Dar, există și un moment de echilibru la Dumnezeu.

Pentru ca răul să nu biruie binele, poate e necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru. Observăm că se impune acest echilibru necesar. Pare chiar paradoxal, dar Dumnezeu ne așteaptă mereu, în pofida faptului că Evanghelia Duminicii acesteia ne spune că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi.

Accepţi să fii ucenicul meu?

Şi ei au acceptat. Dacă accepţi să fii ucenicul Meu, atunci trebuie să accepţi ce zic Eu!

 Deci, Mântuitorul Hristos chiar sileşte pe aceia care au acceptat să fie ucenicii Lui, pentru că și noi am acceptat să fim ucenicii Lui. Mai întâi la Botez, prin naşi, apoi încet-încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră hotărâre, iar în ultimă instanță, de mai multe ori, prin Taina Spovedaniei, când acceptăm să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie fundamentală, pentru că nu vorbim la modul simplist despre biserica de zid, despre preoţi sau episcopi sau patriarhi sau credincioşi, ci toţi la un loc, socotindu-ne ca instituţie dumnezeiască şi omenească. Iar Biserica aceasta sfântă, «sobornicească și apostolească», vine şi pune reguli, norme, iar din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, aceste norme sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului, căci, dacă accepţi să fii ucenic, atunci trebuie să respecţi și regulile!

Numai în acest fel, spunem că Dumnezeu biruiește în sufletul nostru ceea ce se arată a fi, de cele mai multe ori, teama covârșitoare a firii!

 

“Eu sunt Cel ce prin certare vă îndrept! Eu sunt Învăţătorul vostru, Pedagogul vostru”

Poate că ne vom întreba: de ce Hristos Mântuitorul nostru, i-a lăsat pe ucenicii Săi să se frământe și chiar să se nedumerească atâtea momente? De ce nu a poruncit să se potolească furtuna chiar din prima clipă, de când a început?

 Evident, pentru binele lor!

Orice face Dumnezeu, El face pentru binele nostru, indiferent dacă noi înţelegem sau nu acest lucru.

Mai întâi, Domnul a vrut să-i lase pe ucenici să se «caute» înlăuntrul sufletului lor, să se lupte cu ei înșiși, să devină mai maturi, mai experimentaţi, pentru că în curând urmau să pornească în lume pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos, unde aveau să întâmpine situaţii mult mai grele decât acestea din Sfânta Evanghelie.

În cel de-al doilea rând, să reținem că dacă i-ar fi ajutat pe Apostoli din prima clipă când s-a iscat furtuna, fără ca ei să se ostenească vreun pic, n-ar fi simţit ajutorul Său la adevărata lui valoare, la adevărata lui dimensiune, dar, acum, când erau epuizaţi trupeşte şi sufleteşte, L-au simţit pe Hristos ca pe un adevărat Izbăvitor al vieții lor, Învățătorul demn de a-L urma în orice împrejurare.

Nu putem descrie cu câtă desfătare și cu câtă încredere au deslușit în acea noapte grea cuvintele Sale: “îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt”, (Matei 14, 27), ca să nu mai spunem și despre marea dorință de a merge cu El mai departe, în «barca» Bisericii dreptmăritoare.

 În cele din urmă, dacă extindem puțin perspectiva de abordare, Sfinții Apostoli, văzându-L pe Hristos venind după atâtea ore de încercare, au primit mesajul că şi dacă nu este lângă ei, Hristos ştie de ei, îi vede, îi urmăreşte şi întotdeauna El aşteaptă clipa potrivită pentru a-i ajuta.

În acest fel, au înțeles că uneori pot cădea în greutăţi, în furtuni, dar nu vor fi niciodată singuri, pentru că Hristos îi va vedea, îi va urmări şi, atunci când El Însuşi va considera, le va da ajutorul mântuitor, cel care biruiește în sufletul nostru teama covârșitoare a firii.

Căci, Hristos Mântuitorul ne spune atât de minunat: “Eu sunt Cel ce prin certare vă îndrept (educ). Eu sunt Învăţătorul vostru, Pedagogul vostru”, spunea Domnul israeliţilor.

Dumnezeu este Profesorul cel mai exigent, deoarece este Atoateînțelegătorul şi în același timp Iubitor de oameni, pentru că ne învaţă ceea ce vrea El Însuşi.

 Întotdeauna, Dumnezeu știe cum şi când să îngăduie durerea noastră (v. Iov 5, 18), așa cum «Olarul ştie cât trebuie să rămână lutul în foc pentru a deveni cărămidă; nici mult, încât să se sfărâme, nici puţin, încât să se moaie. Deci, îl lasă atât cât e nevoie. Şi Dumnezeu cunoaşte cât trebuie să ne lase în cuptorul încercărilor», ne spune Sfântul Efrem Sirul, pentru că orice încercare ne vine, va fi pe măsura puterilor noastre.

 De aceea, să nu uităm nicidecum ceea ce ne spunea vrednicul întru pomenire, Bartolomeu Anania, că «În Mănăstirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii bolniţă, poate fi văzută următoarea scenă: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţă, la proră, Sfinţii Apostoli Petru și Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşii părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se să o agaţe şi să o abată din drum. În mijlocul corabiei, pe un podium, o masă. În jurul mesei, preoţi şi arhierei în odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adică Împărăţia cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se află Liturghia, adică Împărăţia cerurilor, statică şi dinamică în acelaşi timp, oferind pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice», ca o dovadă că în viața noastră, Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care revine în furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, este un semn profetic al Bisericii ca arcă a salvării umanităţii şi a făpturilor noastre.

 Deloc întâmplător, bisericile noastre au forma simbolică de corabie, iar Hristos, Cel care stă la cârmă, salvează lumea din potopul secularist al istoriei, mai ales că la prora, la catargul corabiei se află Fecioara Maria, Maica Domnului, ea însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii, când Însuși Dumnezeu biruiește cu puterea proniei cerești acea teamă covârșitoare din lăuntrul sufletului nostru!

Profesor, Vasile GOGONEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments