Diavolii recunosc divinitatea Mântuitorului4 min read

În Evanghelia pe care am ascultat-o in Duminica a V a dupa Rusalii, am trăit întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi apostolii Săi şi cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor. Ţinutul Gadarenilor se află pe celălalt ţărm al ţării Galileii, pe partea cealaltă a Capernaumului. Mântuitorul împreună cu apostolii Săi tocmai trecuseră lacul, liniştiseră furtuna, şi ajung la ţărm, în acest teritoriu care era păgân, şi acolo îi întâlnesc pe cei doi demo-nizaţi. Am ascultat acest lucru în Evanghelia de la Sfântul Apostol Matei. Sfântul Apostol Marcu ne dă mai multe detalii privitoare la unul dintre cei doi demonizaţi. Sfântul Marcu ne spune că unul dintre aceşti doi oameni, care erau pradă demonilor, se grăbeşte şi cade la picioarele Domnului. Amândoi Evangheliştii sunt de acord şi ne spun că demonizaţii Îl recunosc pe Hristos şi spun: “Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu Cel din slăvi”?

Iată ceva foarte tulburător. Diavolii sunt cei care recunosc divinitatea Mântuitorului. De ce este tulburător? Pentru că și noi spunem cred întru Unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul. Asta înseamnă că şi demonii cred în Dumnezeu.

O învăţătură în acest sens ne dă cuviosul Sofronie, un ucenic al Sfântului Siluan Athonitul.

El ne spune: “A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaște pe Dumnezeu e cu totul alt lucru”. Bineînțeles, demonii cred în Dumnezeu, ştiu că este atotputer-nic, însă demonii nu-L cunosc pe Dumnezeu. Însă voia lui Dumnezeu și planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi este să-L cunoaştem. Şi nu vorbim aici despre o cunoaştere raţională, intelectuală, sau o cunoaștere din afară. Suntem chemaţi să fim locaşurile în care se sălăşluieşte Dumnezeu, suntem toţi chemaţi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi, şi lucrul acesta este imposibil diavolului. Dar această recunoaștere pe care diavolul o face lui Dumnezeu trebuie să ne pună pe gânduri. Şi noi înşine spunem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Dar spunem noi lucrul ăsta din toată fiinţa, cu toată inima sau doar cu buzele? Suntem cu adevărat în stare să-L cunoaştem pe Dumnezeu? În stare suntem, dar chiar vrem lucrul ăsta?

A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă o cunoaştere intimă, lăuntrică.

Ştim că mulţi părinţi şi multe maici întru Domnul au avut această experiență, L-au cunoscut pe Dumnezeu aşa cum este El.

Cunoaşterea Lui nu este rezervată unei elite.

Planul lui Dumnezeu, pronia lui Dumnezeu ne invită pe toţi să-L cunoaştem. Diferenţa dintre cei care L-au cunoscut, cei care au văzut lumina necreată şi noi este că cei care au văzut această Lumină şi-au închinat toată viaţa lui Dumnezeu. Şi că noi tot amânăm această întâlnire cu Dumnezeu pentru că este o întâlnire tulburătoare şi ne este oarecum frică. Spunem: “Nu acum, nu acum… Mai târziu…” Această amânare con-tinuă ne conduce spre moartea duhovnicească. Prea puţin contează ce am făcut în trecut; astăzi, acum suntem chemaţi să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Şi pentru a putea să fim în stare să-L primim pe Dumnezeu, Biserica ne pune la dispoziție mai multe mijloace la care diavolii nu au acces, dar cărora nouă ne sunt dăruite.

Primul este pocăinţa.

Pocăinţa înseamnă să considerăm că am pierdut prea mult timp până acum şi că de acum vrem să-I dăm toată viaţa noastră lui Dumnezeu, aşa cum spunem la Liturghie: “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Asta înseamnă că trebuie să aprindem cumva în noi această intimitate cu Dumnezeu, mai ales prin rugăciune. Noi nu suntem chemaţi să ne rugăm numai dimineaţa și seara. Sfântul Apostol Pavel ne spune să ne rugăm neîncetat. Rugăciunea e un mod de viață! Toată viaţa noastră e o rugăciune! Toată viaţa noastră este o chemare către Dumnezeu. Să nu credem cumva, fiindcă ne-am rugat dimineaţa câteva minute și seara câteva minte, că I-am dat lui Dumnezeu cei I se cuvenea și gata.

Încă o dată: toată viaţa noastră trebuie închinată lui Dumnezeu în rugăciune.

Ceea ce la fel este la îndemâna noastră, este citirea Sfintelor Scripturi în fiecare zi. Este cuvântul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi, Hristos, prezent în Scripturi. De aceea, în timpul Liturghiei ieşim cu Evanghelia într-un mod atât de evlavios, pentru că Evanghelia este prima icoană, în ea este prezent Hristos. Întâlnirea cu Domnul Hristos în Scriptură trebuie să aibă loc în fiecare zi. Nu este o obligaţie, ci o necesi-tate; avem nevoie de acest lucru. Cu cât citim mai mult Scripturile, cu atât se deschide mai mult inima noastră. Evanghelia este un mijloc care ni s-a dat ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu cât mai bine, cât mai intim.

Poate ne simţim câteodată striviţi de poruncile lui Hristos și ne gândim că asta e prea greu pentru noi.

Şi e adevărat, câteodată ne putem simţi striviţi pentru că în porunci este prezent Însuşi Dumnezeu. Şi sunt cu mult deasupra noastră.

Dar, cum spunem în slujba tunderii în monahism, acest lucru este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu.

Ar trebui să ne întoarcem spre noi înșine, să vedem care este starea noastră duhovnicească, care sunt legăturile, lanţurile care ne ţin prizonieri, aşa cum îi ţineau prizonieri demonii pe cei doi din ţinutul Gadarenilor. Şi trebuie ca dorinţa noastră de a ne elibera de aceste lanţuri să întâlnească voia lui Dumnezeu.

Alt exemplu pe care ni-l dau aceşti doi demonizaţi care au fost vindecaţi de către Dumnezeu este că, la cererea lui Dumnezeu, ei înşişi devin apostoli. Atunci când oa-menii din ţinutul Gadarenilor Îl roagă pe Hristos să plece pentru că îi înfricoşase, cei doi oameni care fuseseră vindecaţi voiau să-L urmeze pe Hristos și să traverseze lacul, însă Hristos le-a spus: “Rămâneţi aici şi daţi mărturie de tot binele pe care vi l-a făcut Dumnezeu”. Şi asta este ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi. Toţi sun-tem apostoli, acolo unde suntem, și trebuie să dăm mărturie de lucrarea pe care Dumnezeu o împlineşte cu fiecare dintre noi.

Sunt două atitudini pe care trebuie să le împlinim în acelaşi timp: pe de o parte, cunoaşterea lui Dumnezeu, şi pe cealaltă parte deschiderea, misiunea către lume. A fi propovăduitor fără să-L cunoaștem pe Dumnezeu ne face să spunem cuvinte goale, care n-au niciun rost. Iar a-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar a nu-L face cunoscut prin propovăduire celorlalţi, fraţilor şi surorilor noastre, e ca și cum am avea o comoară pe care o ţinem ascunsă într-un cufăr. Ceea ce Hristos ne-a spus este: “Ceea ce aţi primit în dar, în dar să daţi”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să facem acest pas către El, să-L cunoaştem cât mai profund.

A Lui să fie slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

 PS Marc Nemţeanul, Predică in Duminica a 5-a după Rusalii

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments