Daca Hristos ar fi venit astazi3 min read

Ma gandesc ca lui Hristos I-ar fi fost mult mai grea misiunea astazi, in acest zgomot media, decat I-a fost atunci! Nu existau atatea mijloace de comunicare. Era cuvantul, se transmiteau vestile din gura in gura. Acum, un fapt care se intampla aici, se aude in toata lumea, instantaneu.

 

 Paradoxal, noi am fi convinsi ca, intr-o lume mondializata, in care informatia circula aproape in timp real, de la un capat la altul al pamantului, I-ar fi fost mai usor Mantuitorului sa transmita mesajul Evangheliei Sale, pentru ca faptele Lui minunate ar fi fost transmise „in direct” in toata lumea. Daca ar fi fost asa, Fiul lui Dumnezeu ar fi amanat cu doua mii de ani intruparea!

 

 

 

Dimpotriva! Ar fi fost mult mai greu, pentru ca faptul cunoasterii, al propovaduirii, al credintei, dialogul real cu Dumnezeu, tin de omul launtric, cum spune Sfantul Apostol Pavel. Exteriorizarea, vizibilitatea, publicitatea, zgomotul tin de o cultura limitata, trufasa si ipocrita. O lume care incearca sa-si epuizeze existenta la nivelul spectacolului public. Traim pentru a fi vazuti de oameni! O astfel de cultura va dezvolta un instrumentar menit sa transmita lumii o imagine pozitiva, frumoasa, cuceritoare, chiar daca aceasta nu acopera o realitate. Cultura imaginii, a brand-ului, nu are nimic comun cu cultura Evangheliei, ci dimpotriva, este evident la polul opus.

 

 

 

Paradoxal, cultura imaginii nu ajuta la promovarea chipului real al lumii si al omului, ci la mistificarea acestuia. Tainuirea si discretia salveaza chipul adevarat. De aceea, spun ca preluarea in Biserica a instrumentelor acestei culturi, fara o vigilenta si, mai ales, fara o convertire a lor in duhul Evangheliei, este extrem de riscanta! Ea echivaleaza cu secularizarea Bisericii! Adica, rasturnarea lucrarii Bisericii: in loc sa evanghelizeze lumea, sa o imbisericeasca, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii. Ar fi absolut penibil, sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie!

 

 

 

Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea! Nu stiu daca este locul aici sa spunem ca institutionalizarea excesiva este tot rezultatul unei culturi tributare exteriorului, eficientei lumesti, materialiste, care nu ia in calcul omul launtric, persoana umana, in fond. Biserica, cel putin in traditia Rasariteana, a fost o prezenta discreta, nezgomotoasa, putin vizibila din exterior. Am in vedere inclusiv dimensiunile bisericilor noastre, dar mai ales, modul de viata al Bisericii, care nu este deloc ocult, dar se desfasoara cu multa discretie, inauntru. Cele mai importante lucruri din viata Bisericii sunt de altfel Taine, Sfinte Taine, care se petrec in biserica sau in Sfantul Altar. Biserica Ortodoxa — slava Domnului! – nu a iubit publicitatea, nu a iesit pe strada, nici in stadioane. Nu a adoptat retorica lozincarda si nici afisajul publicitar de strada. Nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii! Trebuie sa ne pazim de astfel de capcane.

 

Si inca un aspect, legat de aceasta problema a comunicarii! Parintii si teologii Bisericii, din veacul I si pana astazi, ne spun ca omul nu are nici o sansa sa descopere, sa inteleaga, sa perceapa ratiunile lucrurilor, si cu atat mai putin sa-L inteleaga pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti, daca nu are Duhul lui Dumnezeu. Cei care nu-L au pe Dumnezeu mai rau se indarjesc ascultand eventualul zgomot publicitar in jurul Bisericii si al lui Hristos. Lucrarea esentiala a Bisericii este tocmai aceea de a impartasi oamenilor Duhul lui Dumnezeu. Cuvinte mari, veti exclama! Intr-adevar, cuvinte mari, care exprima, insa, realitati mari!

 

Intalnirea omului cu Dumnezeu, care este miezul evenimentului bisericesc, se intampla in inima omului, in adancul de nepatruns al fiintei lui, nu in afara. Adancul fiintei noastre, unde se intampla, in fond, totul – daca se intampla ceva! – de cele mai multe ori este inaccesibil si putin inefabil. Daca se intampla aceasta intalnire foarte tainica si foarte launtrica, pe care omul nu o poate marturisi, nu o poate spune in cuvinte, atunci se produce convertirea reala, atunci devine omul credincios cu adevarat.

 

Singura sansa ca vestea cea buna sau mesajul Evangheliei sa devina, cu adevarat, lucrator este experienta Duhului. Nici Apostolii nu au fost suficient de convinsi sau de capacitati de adevarul lui Hristos, ca sa-L marturiseasca pe Acesta inainte de Inviere si inainte de pogorarea Duhului Sfant. Au fugit, s-au ascuns, atunci cand Mantuitorul Hristos a fost prins si judecat. Nu au avut suportul necesar. Argumentatia lor era una exterioara. Fiinta lor nu fusese atinsa de dumnezeire. Cand este fiinta lor atinsa de dumnezeire? La pogorarea Duhului Sfant. Un eveniment crucial, cosmic, pe care Biserica il si reprezinta ca atare, cand se implineste fagaduinta lui Hristos si se pogoara peste ei Duhul Sfant si se umplu de putere de sus!

 

Cultura duhovniceasca sau bisericeasca, ca sa conclu­zionam, este o cultura a launtricului, a adancului fiintei, a omului duhovnicesc, a ochilor mintii, a ochilor inimii, a lumii launtrice, si nu a lumii exterioare, a zgomotului, a publicitatii. Este o mare tensiune intre cele doua, o foarte mare tensiune! Cred ca evenimentul din Evanghelia de astazi, prin sfatul Mantuitorului Hristos de a nu se face public, este un bun prilej sa meditam si noi asupra acestor lucruri”.

 

Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments