Trebuie să avem rugăciune ca Dumnezeu Însuşi să ne lumineze şi să corijeze traiec-toriile greşite în noi, şi răbdare până când Dumnezeu va face asta. (…) care cred că este, poate, răspunsul cel mai bun la întrebarea asta, la care vreau să adaug ce nu-mesc rugăciune. Bineînţeles că tot ce avem tipărit în cărţi ca rugăciuni sunt rugăciuni vrednice pe care Biserica le-a dat, dar ca rugăciune, acum, în contextul ăsta, am în vedere mai ales reacţia noastră faţă de Dumnezeu.
Reduc noţiunea de rugăciune la orice reacţie faţă de Dumnezeu.
Când îndreptăm o clipă măcar mintea, poate şi sub-conştient, către Dumnezeu, într-o oarecare deznădejde în care mintea mea poate zice: “Doamne, numai Tu poţi să mă ajuţi!” – poate nu am spus-o, poate nu am conştientizat-o – e deja rugăciune.
Darămite dacă o facem conştient; şi zic aşa: dacă Dumnezeu – aşa cum ne zice şi rugăciunea – este pretutindenea şi toate plineşte, înseamnă că pentru Dumnezeu n-am nici măcar nevoie să bag mâna-n buzunar să scot un celular şi să fac un număr ca să ajung să vorbesc cu El.
Pot în orice clipă, în orice loc să zic “Doamne!” şi asta a început deja să fie o rugăciune.
Hai să “profităm” de caracteristica asta a lui Dumnezeu şi să începem să zicem ”Doamne! (…) Omul este om în măsura în care se leagă şi rămâne legat de Dumnezeu, fiindcă omul este în facere, noi suntem într-o stare de relativă nefiinţă din care, treptat-treptat, ieşim şi ieşim în măsura în care Dumnezeu ne scoate. Şi ne scoate în măsura în care noi Îi cerem să ne scoată, că Dumnezeu nu ne sileşte. Aşteaptă ca noi să zicem “Doamne”, asta înseamnă a deschide uşa, că zice: “Iată, stau la uşă şi bat”.
Tot în Apocalipsă zice lucrul ăsta: “Dacă cineva va deschide, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine…” Deci, aşteaptă să-I deschidem uşa. Atotputernicul sta la uşă şi nu îndrăzneşte decât dacă noi deschidem uşa. Şi a zice “Doamne” e un început de rugăciune şi cred că trebuie să ne obişnuim cu acest “Doamne” în fiecare împrejurare, ca prima reacţie a noastră, în bine sau în rău, să fie o prezenţă continuă, neîntreruptă în trezvie şi-n somn, în viaţa şi-n moarte.
Şi atunci, răspunsul poate cel mai serios la întrebarea asta ar fi: în primul rând (…) “Doamne” şi după aia… ceva răbdare până când Dumnezeu ne spune un cuvânt, două, trei şi Îşi termină fraza. Fiindcă multe experienţe vin treptat, începem să întrevedem ceva, să “între-înţelegem” ceva aş zice, dar nu e momentul să tragem încă o concluzie. (…) Când concluzia e de la Dumnezeu şi nu de la mine, când nu eu termin fraza lui Dumnezeu, oricât de logică ar fi formula pe care o găsesc eu, dar când vine de la Dumnezeu totul în om se convinge, totul în om e nu numai convins, dar oarecum vindecat, satisfăcut.
Pr Rafail Noica, fragment din conferinţa Întrupare – Filocalie şi premisă eshatologică
