Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu.
Cum va spuneam si unora dintre fratiile voastre in mod personal, este nevoie de cuvant, de comunicare, de a nu ne rusina nici inaintea oamenilor de ceea ce gandim, de ceea ce credem si simtim, de a nu trada prin absenta Dumnezeu si… nici unii pe altii.
Este nevoie de marturisire…, nu atat in sensurile cele mai inalte, eroice, martirice, ci, pana acolo, in formele cele mai simple, obisnuite, cotidiene.
Retinerea permanenta in exprimarea si impartasirea gandurilor, chiar si din motive care tin de “smerenie”, de “linistire” poate sa insemne o demisie de la faptuirea unui bine posibil si la indemana, mai ales atunci cand raul (si mai ales raul cel mai inselator, cel ascuns si deghizat in bine) se manifesta astazi atat de agresiv, de galagios, de omniprezent, cu consecinte distrugatoare la modul cel mai efectiv, concret…
Cuviosul Paisie vorbea de necesitatea unei manifestari de “prezenta” a crestinului in lume.
E vorba de lucruri mici, de “a fi acolo”, de a spune PREZENT, de a arata ca… suntem (inca) si noi pe aici, ca gandim si simtim NORMAL, CRESTINESTE, pentru a reafirma inca o data, si inca o data , cu pace si durere, fara bravada si fara rautate, adevaruri simple.
Da, pentru a marturisi chiar evidentele, da, pent ru a spune nimic mai mult decat ca albul… nu este negru, ca cerul nu e verde si ca 2+2… chiar fac 4! Pare banal, pare in plus, pare inutil, dar in lumea de astazi smintita, in-viclenita si invalatucita in confuzia cea mai de pe urma, ei bine nu, nu mai este de prisos!
In schimb, tacerea “smerita” in fata avalansei ucigase a raului, uneori poate fi o mare ispita, atunci cand prin cuvantul tau simplu, fara nimic agitat si isteric in el, poti intinde o mana: discret, dar eficace.
Trebuie sa si vorbim, pentru a nu lasa sa moara lucrarea binelui, pentru a o sustine, pentru a da o marturie de rezistenta in fata nebuniei generalizate, a rasturnarii gandirii sanatoase si de bun-simt, a intoarcerii pe dos a valorilor lumii, pentru a tine faclia (sau macar lumanarea) aprinsa si a vadi ca binele real nu a pierit de tot din lume!
Pentru a nu ne lasa singuri unii pe altii, pentru a da curaj si insufletire si altora mai slabiti, mai cazuti sau mai insingurati duhovniceste, care se pot debusola sau demobiliza foarte usor in fata avalansei de murdarie, de ticalosie, de irationalitate, de… duh al minciunii, sub toate formele posibile, de la cele relativist-laxiste pana la cele extremist-zelotiste.
La fel ca si in celelalte aspecte ale invaziei raului in societate, tacerea sau absenta credinciosilor permite acestuia sa fie cu mult mai obraznic si sa se instaleze cu mult mai facil, sa se prezinte pe sine ca firescul insusi si sa insele pe cei mai slabi… Cat de usor ne putem sminti si deznadajdui, cat de singuri ne simtim in fata acestui tavalug devorator… Dar fiecare trebuie sa “fie acolo” si sa-i tina pe ceilalti 39 in lacul inghetat, prin simpla lui prezenta vizibila si prin mana intinsa de care se agat cel de langa el!
Faptul ca stii ca MAI EXISTA INCA si altii ca tine, ca dau semne de viata, chiar asa slab, chiar asa schiopatand, oricum ar fi, asta te ridica si pe tine din marasmul indoielii in care vrea sa te scufunde Marele Diversionist.
Pe cand altfel, slabesti si esti ispitit tu insusi sa cedezi, sa renunti, sa iesi din arena… Avem datoria sa dam semne de VIATA, sa ne sprijinim, sa fim unii langa altii!
Altminteri, incercand fiecare sa se salveze doar pe sine insusi, dupa cum ne avertizeaza acelasi Cuvios Paisie si cum arata legile duhovnicesti, CU TOTII vom pieri!
