Mai poate poporul român să rodească sfinți?6 min read

În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în chip sobornicesc a hotărât ca în fiecare an, în a doua duminică după Rusalii, să cinstim pe toţi sfinţii acestui neam, odrăsliţi în Biserica noastră străbună, încă de la revărsatul zorilor Evangheliei lui Hristos pe teritoriul actual al României, scăldat în partea de sudde apele dunărene, grăbite parcă să se întâlnească cu marea cea mare, apoi străjuit de falnicii Carpaţi, de dealuri molcume şi roditoare, de şesuri întinse şi mănoase.

 

Nu această hotărâre sinodală a pricinuit mulţimea sfinţilor români trecuţi în calendarele noastre şi sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică  din an în care să fie cinstiţi împreună deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în alte Biserici Ortodoxe, aceasta arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi  în unitatea  iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor din care provin.

 

Această Duminică a Sfinților Români este, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc de la apariţia creştinismului şi, din mila Celui Preaînalt la sfârşitul veacului. O decizie luată într-un anumit moment istoric, are, iată, consecinţe veşnice căci la sfârşitul veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare popor îşi va aduce slava  în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu, din care oamenii se împărtăşesc în măsura în care ei Îl caută pe Dumnezeu, dar nu din simplă curiozitate, nu printr-un concurs de împrejurări, ci Îl caută ca să se  adape din apele acestuia precum cerbii din psalmii davidici, în izvoarele cele mult dorite.

 

Aşadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individualist. Chemarea la sfințenie nu este adresată doar unui singur popor, ci indiferent de națiune, etnie, de apartenență socială și profesională, independent de situația economică și culturală, sfinţenia este de fapt sensul deplin al vieţii omului pe pământ, este, după cum afirma unul din marii noştri teologi, împlinirea umanului.

 

O succintă şi lucidă privire în trecutul tumultuos al poporului român ne învederează o realitate de netăgăduit; Dumnezeu a lucrat cu totul minunat de-a lungul istoriei acestui neam, chemând la sfinţenie de la „vlădică până la opincă”.

 

Probabil la aceasta s-a gândit marele nostru istoric Nicolae Iorga când a afirmat că în istoria poporului românesc se aud trosnind paşii lui Dumnezeu. O fi având dreptate cărturarul căci din istoria sfintei noastre Ortodoxii românești,  aflăm că într-adevăr poporul român a  născut sfinţi, dovedindu-şi astfel vocaţie cerească. Dacă mai sunt unele voci rătăcite care contestă această realitate le invit să privească cu luare aminte în sinaxarele Sfinţilor Români.

 

Toate categoriile sociale au dat născut sfinţi.  Lista o deschide ceata martirilor daco-români pe care îi putem considera lumini din zorii Ortodoxiei din spațiul românesc.

 

La aceştia se adaugă sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi, mame creştine, bărbaţi evlavioşi şi  credincioşi, eroi jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a demnităţii acestui  neam, călugări şi călugăriţe retraşi din frământarea acestei lumi, pentru a o binecuvânta prin rugăciune dintre zidurile mănăstirilor şi schiturilor, veritabile porţi către Cer, unde au numărat timpul în boabe de metanie și nesfârșite rugăciuni. Dar poporul român are şi foarte mulţi sfinţi anonimi pe care Dumnezeu îi descoperă potrivit unui plan al Său, numit de multe ori de noi „întâmplare”.  Să ne amintim doar de minunea petrecută la Mănăstirea Neamţ acum 25 de ani când s-au descoperit relicvele unui sfânt necunoscut chiar sub aleea care duce spre măreaţa  ctitorie ştefaniană. 

 

Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel infailibil al poporului şi după aceea ei au fost confirmaţi de forul suprem al Bisericii noastre, arătând astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfinţenia unui înaintaş sau chiar a unui contemporan. Bunăoară în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu face un portret remarcabil călugărului cu viață sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, care mai târziu a fost hirotonit arhiereu în scaunul Episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre  l-a trecut în rândul sfinților pe Ioan de la Râșca și Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah? Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de consemnări mai vechi.

 

Astăzi culegem roadele unei credinţe milenare, unei pietăţi cu totul speciale a unui popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa şi a înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu mai ales pentru cei  din neamul care au răsărit.

 

Dar tot astăzi simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dă târcoale acestui tezaur de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie; să ne închipuim cum va fi peste 500 de ani, dacă din mila Domnului va mai fi viaţă pe pământ: Biserica mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc?

 

Vor mai fi slujbe măreţe de canonizare a unor sfinţi români care să adune mii şi mii de  români care să cinstească viaţa şi înfăptuirile lor? 

 

Vor mai fi oameni de stat paradigmatici în credinţă, evlavie şi milostenie precum vrednicii voievozi de odinioară?

 

Vor mai fi  vlădici, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să recunoască sfinţenia lor? 

 

Sunt întrebări la care vă invit să medităm cu speranţa că răspunsurile vor fi favorabile dacă vom urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur:

 

„Să alergăm la mijlocirea sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.

Arhim. Mihail Daniliuc – Sursa : Doxologia

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments