„Tot cel ce se smerește, se va înălța”[, a spus Domnul Lc. 14, 11]. Căci nu este cu putință să ajungă cineva la liniștea mântuirii, dacă nu va trece mai întâi prin ușa răbdării. [Și] nu este cu putință să suie în cetatea cerească a fericirii dumnezeiești, până nu [va merge și nu] va intra prin calea smereniei. Și nu este cu putință să se înalțe cineva în ceata Sfinților, până nu se va smeri cu duhul aici, jos, în orașul celor pământești.
Căci nu este cu putință cuiva să împărățească împreună cu Hristos, dacă nu va urma aici urmele lui Hristos cu Crucea. Fiindcă nu este cu putință ca cineva să aibă nume vestit în lume, având fapte rele și necuvioase.
Pe acestea știindu-le și Marele Constantin, cine va putea să povestească smerenia lui cea mare? Cine va putea să scoată în evidență creștinătatea lui cea desăvârșită și cugetul lui cel creștinesc, pe care le-a avut în viața sa, pentru ca să se învrednicească dumnezeieștii făgăduințe, aceea de a se împărtăși de bucuria cea nespusă a Împărăției cerului?
Căci atunci când a răsărit în lumina acestei lumi și a lăsat brațele cele părintești, ieșind din Britannia, unde a fost proclamat Augustus în 306, deși nu era încă creștin, el fugea de cugetul cel păgânesc.
Și modul în care ura lucrurile cele păgânești prevestea sporirea lui cea viitoare, pe care o va trăi în viața creștină.
Și nu a arătat el o mare viață creștină? Căci auzind nedreptățile cele păgânești ale lui Maxentius, pe care le făcea asupra creștinilor, a ridicat împotriva lui război. Și chiar dacă se afla în inferioritate și era cât pe ce să fie biruit de Maxentius, neadormita pronie a lui Dumnezeu l-a încredințat de biruință și i-a sporit bărbăția sufletului [său] pentru a lupta. Căci El i-a arătat o Cruce pe cer, sub care scria cu cuvinte de stele: „Cu aceasta să biruiești!”. Prin care vedenie, bunul și credinciosul Constantinus întărindu-se, atât de aprig s-a luptat cu păgânul de Maxentius, încât l-a biruit în mod desăvârșit și l-a înecat în râul Tiberis.
Și luând, după aceea, îndrăzneală din aceste semne cerești, dumnezeiești, binecinstitorul Împărat Constantinus atât a sporit în viața creștină, încât îi face să se minuneze pe toți cei care aud sfânta lui viață.
Însă omul păcătos este lipsit de minte, pentru că este iubitor de sine. Căci, altfel, de ce nu se apucă de fapte bune? De ce nu se ostenește pentru mântuirea lui? De ce nu se silește pentru odihna, liniștea și păzirea sănătății lui? Căci, fiind omul sănătos, ce ar trebui să facă, pentru ca să își apere și să îndepărteze de la el ceea ce îi strică sănătatea? Căci câtă cheltuială face omul, pentru ca să se apere de gerul iernii și de arșița verii?
Fiind bolnav, cât cheltuie, cât pătimește, cât rabdă omul, pentru ca să-și recâștige ceea ce a pierdut? Atunci nu mai bagă de seamă că își cheltuie averea, că gustă o doctorie amară, că i se dă să bea băuturi grețoase, că își varsă sângele din el. Pentru că atunci, când e bolnav, nu e niciun lucru pe care să nu-l facă pentru sănătatea lui și pentru mântuirea lui trupească.
Și din aceasta poate să înțeleagă fiecare cât este de dulce sănătatea [pentru noi toți] și cât de mult se iubește omul pe sine.
Însă dorința de a fi sănătos, care pe alții îi determină să facă câte pot și nu pot, n-a primit-o nicidecum evlaviosul Constantin. Aceasta nu a putut nicidecum să îl miște din fierbintea lui evlavie. Căci Constantin], iubitorul de Dumnezeu, deși rănit de cumplite bube peste tot trupul, era o minune pentru toți cei care îl vedeau. Fiindcă n-au putut doctorii să afle o vindecare pentru boala lui, iar boala lui era nevindecată.
Însă invidia evreiască îl sfătuia pe Împărat ca să ucidă atâția prunci, încât să își poată spăla trupul în acel sânge cald al pruncilor omorâți. Căci, îi spuneau ei], coborând înăuntrul acelui sânge, astfel se poate mântui Împăratul.
Ce credeți, a primit acest sfat iubitorul de Hristos, și și-a făcut o astfel de „doctorie” acest om credincios? Nu, nu și-a făcut! De ce? Pentru că credința cea desăvârșită a credinciosului Împărat a zis cu glas mare: „Mai bine să mor eu, [așa], bolnav, pentru dragostea lui Dumnezeu, decât să-mi câștig sănătatea mea și să-mi răscumpăr mântuirea mea cu atâta sânge nevinovat”. Și acesta e un răspuns adevărat, venit de la un împărat credincios. Căci el s-a gândit mai întâi la viața altora decât la viața lui. Și prin această faptă, nu s-a arătat el un adevărat următor al lui Hristos? Ba da! Căci eu cred că atunci a săltat cerul cu toți Îngerii lui, când au auzit glasul evlavios al răspunsului său.
Atunci au săltat sufletele celor Drepți și Cetele cerești. S-au bucurat Heruvimii și Serafimii pentru această curată cunoaștere a dragostei pentru Dumnezeu, pe care a arătat-o Constantin, iubitorul de Dumnezeu. Și aceasta o adeverește și prin modul cum și-a încheiat viața. Căci, peste noapte, Însuși Împăratul împăraților i-a descoperit lui, prin gura slăviților Săi Apostoli Petru și Pavel, cum că pentru credința lui cea desăvârșită a fost hirotonit de către Dumnezeu a fi întocmai cu Apostolii. Și Apostolii i-au dăruit nu numai sănătatea trupului, ci și pe cea a sufletului, fiind botezat de Sfântul Papă Silvestru. Căci după ce s-a botezat, a scăpat de boală prin baia nașterii celei de a doua și s-a curățit de toată boala.
O, înălțimea credinței lui Constantin! Cine poate, măcar cu mintea, să ajungă la ea? Și dacă o atât de mare credință a arătat credinciosul Împărat mai înainte de a se îmbrăca cu haina cea luminată a credinței prin Botez, gândiți-vă la ce înălțime s-a suit după ce a primit podoaba credinței.
Însă a fost tulburată liniștea Bisericii de către iraționala pornire a eresului arian, iar dreapta credință s-a luptat cu valurile necredinței. Și în această clipă de mare nevoie a strălucit steaua cea nouă și luminoasă a credinței], binecinstitorul Împărat Constantin. Căci el a adunat la Nicea [Νίκαια], Soborul cel lăudat [de toată lumea și a potolit prin intermediul lui tulburarea Bisericii.
Așa precum natura naște iarba cea de vindecare în locul unde răsare ființa cea purtătoare de moarte. Căci, după cum știm, scorpia are otravă de moarte. Dar, după ce moare, din trupul ei se naște iarbă de vindecare. La fel, mușcătura năpârcii e mortală. Dar din trupul ei se face tiriacul, care este împotriva veninului.
Tot la fel a rânduit și pronia dumnezeiască ca pe vremea necuratului Arie să strălucească binecinstitorul Constantin. Pentru ca el să risipească norul eresului arian cu lumina credinței Bisericii.
Iar aici, cu adevărat, se cuvine să ai minte îngerească, pentru ca să pui în evidență legile cele sfinte, pe care el însuși le-a scris, spre sporul Creștinătății și al credinței celor credincioși. Și, alături de acestea, mai avem] și mulțimea Bisericilor, pe care, în multe locuri, spre slava lui Dumnezeu, el le-a făcut cu mare cuviință. Alături de milosteniile către cei lipsiți, de ajutorul către cei săraci și de dragostea creștinească către toți și toate. Pentru că el a trăit pentru întărirea și întemeierea credinței Bisericii. Deci, dacă a strălucit atât de mult] marele și întocmai cu Apostolii în credință [Constantin, socotiți dar cât s-a înălțat în smerenie, care este roada credinței. Socotiți faptul că acest preaslăvit Împărat a numărat mai degrabă biruințele și cinstirile decât zilele vieții lui.
Socotiți dar lărgimea îndestulată a stăpânirii lui, care începea de la Răsărit și se sfârșea în Apus.
Și cu toate aceste motive, care îl îndemnau spre mândrie, ca pe un împărat, dar, în cazul lui, ca pe un împărat înfricoșător, slăvit și purtător de biruință, vedeți cât e despărțit interior de laudele care trebuiau să îi arate vrednicia?
De aceea, pe drept cuvânt, se cuvenea ca cineva hirotonit întocmai cu Apostolii, adică nu de oameni, ci de Însuși Arhiereul cel desăvârșit, de Hristos, să șadă primul la Sfântul Sinod. Însă el, ca un om smerit, nu a șezut niciodată undeva, dacă nu i-a văzut mai întâi șezând pe toți Părinții. Și a șezut nu pe scaun înalt, împărătesc, ci pe scaun mic și umil.
Iar el, ca un Împărat binecinstitor, poruncea să se zidească Biserici, să se ridice case de rugăciuni și alte zidiri plăcute lui Dumnezeu. Iar ca un om smerit, se pogora din scaunul lui și își scotea haina împărătească de pe trupul lui și își golea capul său de cununa cea de mult preț și aducea, pe umerii lui, pietre. Căci, cu propriile sale mâini, iubitorul de Dumnezeu Constantin, săpa împreună cu ceilalți lucrători la temeliile Bisericilor.
O, smerenie fără margini!
Veniți aici, voi, locuitorii pustiului, care ați fost pilde minunate și dascăli ai smereniei! Veniți și vă minunați de smerenia Împăratului acestuia, care este întocmai cu Apostolii! Mărturisiți despre el cum că a ajuns până la a nu mai fi deloc ca înainte. Căci voi, dacă ați înfrânt patimile cele dobitocești ale trupului, și ați smerit trupul vostru, și ați lepădat deșertăciunea poftelor, dacă ați iubit înfrânarea și ați urât mândria, dacă ați trăit în curăție, dacă v-ați făcut smeriți cu măsură, nu e o minune. Pentru că voi v-ați depărtat de lume și, iubind sărăcia, ușor ați dus sufletul vostru la smerenie. Căci, după cum bine știm, sărăcia îl smerește pe om.
Dar Marele Constantin a trait în luciul lumii acesteia. El a fost Împărat mare, stăpânitor al lumii, cu domnie întinsă, desăvârșit în stăpânire, cu slavă nespusă. Și el nu s-a mândrit [primind atâta cinste de la toți], ci, mai degrabă, s-a arătat, în mod desăvârșit, pildă a smereniei.
Și nu este aceasta o minune a minunilor? Nu este [acesta] semn de mare sfințenie? Nu este aceasta dovada unui mare dar de la Dumnezeu, din ceruri?
Și pentru că a strălucit peste măsură în faptele bune cele mai alese, Marele și Întocmai cu Apostolii Constantin, ne învață cu a sa pildă pe noi, pe întreaga adunare a credincioșilor, pe toți oamenii, de orice condiție, care dimpreună sărbătorim și prăznuim pomenirea lui, să călătorim cu îndrăzneală sfântă pe calea mântuirii. Pentru ca astfe] să ne învrednicim dumnezeieștilor făgăduințe și să ne facem părtași cereștilor bucurii și fericirii celei veșnice.
Căci el îi învață pe cei bogați! Pentru că, fiind el prea bogat, cu toate acestea își strângea comoară în ceruri, după porunca evanghelică.
Îi învață și pe cei de bun neam. Căci el fiind de neam prea bun, totuși a dorit viețuirea și petrecerea cetății celei de sus.
Îi învață și pe împărați. Căci, împărățind el, se silea pururea ca să câștige moștenirea făgăduințelor lui Hristos.
Îi învață și pe cei scăpătați și săraci. Căci, de vreme ce bogăția și slava nu au biruit în el dragostea pentru bine, cum să nu sporească sărăcia numaidecât, dacă e cauza facerii de bine, după cum zice David?
Bucură-te, de aceea, acolo, sus, în Împărățiile cele mari ale dumnezeieștii slave, o, binecinstitorule Împărat! Suie-te la înălțimea dumnezeieștilor fericiri, unde te-a suit desăvârșita smerenie! Culege roadele peste măsură ale credinței tale în ceruri, pe care, aici, jos, pe pământ, le-ai semănat!
Și să nu ne lași nici pe noi săraci de folosirile, de acoperământul și de rugăciunile tale cele fierbinți către Dumnezeu, și, cu mult mai mult, te roagă Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, ca să păzească întreg și cu fericire chipul cel viu al faptelor tale celor bune, pe adevăratul moștenitor al creștinătății tale, pe iubitorul de Hristos și creștinul nostru Domn!
Supune sub picioarele credinciosului lui suflet, pe vrăjmașii Măriei sale, arătându-i slabi și fără de putere, precum i-ai supus pe potrivnicii credinței! Pentru ca să lumineze întru mulți ani Creștinătatea, întru stăpânirea sa, și, domnind, să împărățească odată cu el dreptatea, pentru ca să țină fapta cea bună în mod liber și să nu aibă față pentru strâmbătate.
Și așa să se slăvească Dumnezeu! Pentru ca să se cinstească dreapta credință. Pe care nădăjduim să o câștigăm prin darul tău. Pentru că și acesta, care are numele tău, să se facă asemănător, în mod desăvârșit, bunătății tale.
Amin.
Sfântul Antim Ivireanul
