Rugăciunea Numelui lui Iisus se folosește în toate împrejurările4 min read

Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede, rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne poate ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmășia față de aproapele – ne aruncă departe de Dumnezeu.

 

La Dumnezeu, trebuie să venim ca ultimii păcătoși și să ne osândim sincer întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutăm nimic în afară de iertare și de miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârșave, să nu pricinuim niciun rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos și să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

 

 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta. Și Dumnezeu ne aude, și mântuirea vine la noi. „Și cel care va chema Numele Domnului se va mântui” (Ioil 2: 32).

 

„Pocăiți-vă” (Mt. 4: 17). Noi trebuie să înțelegem corect chemarea lui Hristos, să ne schimbăm radical chipul vieții noastre interioare și concepția despre lume, relațiile noastre cu oamenii, să nu ucidem dușmanii, ci să-i biruim cu iubirea. Să ne amintim că nu există rău absolut. Absolut este numai Binele fără de început. Și Acest Bine ni S-a făgăduit nouă: „Iubiți pe vrăjmașii voștri… faceți bine celor ce vă urăsc… și veți fi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din Cer desăvârșit este”. A te jertfi pentru frați este cea mai bună armă, spre a-i scoate din robia clevetitorului diavol și a le pregăti sufletele, să fie primite de Dumnezeu. Nu există om în care să nu fie prezentă, într-o oarecare măsură, lumina, pentru că Dumnezeu „luminează pe tot omul ce vine în lume” (In. 1: 9). Porunca: „nu te împotrivi răului” este cea mai eficientă formă de luptă cu răul. Când violenței i se răspunde cu aceleași mijloace, atunci crește dinamica universală a răului. Uciderea celor nevinovați transferă adesea, în chip nevăzut, forțele morale ale omenirii de partea acelui bine pentru care a murit cel nevinovat. Nu același lucru se întâmplă când, de ambele părți, intervine aceeași dorință păcătoasă de a domina. Biruința prin forță fizică nu dăinuie veșnic. Dumnezeu fiind lumină sfântă și curată, Se retrage din fața criminalilor, ei cad de la izvorul cel unic de viață și mor: „Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12: 19-21).

 

Oamenii, purtători doar al unui adevăr relativ, în lupta lor fanatică pentru triumful ideilor lor, pervertesc integritatea existenței și, în final, o duc la distrugere. În orbirea lor, ei absolutizează aspectul pozitiv al doctrinei lor politice și sunt gata să-i îndepărteze pe toți cei care ar fi vrut să vadă viața universului clădită pe principii mai corecte, mai umane și, desigur, înainte de toate, pe poruncile lui Hristos, omorât pentru predica iubirii Sale. În lumea contemporană, cuvintele lui Hristos capătă un caracter deosebit de actual: „Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama și nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul… și vă vor da pe voi (creștinii) spre asuprire; și vă vor ucide; și veți fi urâți de toate neamurile, pentru numele Meu… Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci… și atunci va veni sfârșitul” (Mt. 24: 6-14).

 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta.

 

Întreaga lume este cuprinsă de dezbinare – între state cu diferite orânduiri sociale, între rase și clase, între credințe și ideologii. Cu prezența mijloacelor contemporane de distrugere în masă, toți și pretutindenea trăiesc într-o atmosferă de așteptare a nenorocirilor ce au să vină peste lume (Lc. 21: 26). Și, iată, noi ne găsim în fața unei împletituri de paradoxuri, greu e rezolvat. De o parte, noi nu putem rămâne liniștiți, deoarece aparținem familiei omenești; pe de altă parte, stau cuvintele lui Hristos: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc. 21: 28).

 

Noi însă nu părăsim arma puternică pe care ne-a lăsat-o Hristos, rugăciunea:

 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta; și, cât timp aceasta ne este practic posibil, ne rămâne săvârșirea jertfei euharistice.

 

„Și a făcut Domnul Dumnezeu pe om din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut suflet viu” (Fac. 2: 7). Și noi așteptăm să ne unim cu El, chipul cel veșnic. Și El Însuși ne așteaptă pe noi cu iubire. Setea de Dumnezeu este o zugrăvire permanentă a existenței noastre pământești. Însuși Hristos a strigat pe cruce: „Mi-e sete”. El a și „flămânzit” (Mt.21: 18), a și însetat și S-a „istovit” (Lc. 12: 50), pentru ca noi să cunoaștem pe Tatăl. Și noi ne istovim pe pământ, întristați de priveliștea de coșmar a violențelor, uciderilor, a urii – și însetăm să ajungem la Tatăl, și chemăm Numele Fiului Său Cel Unul-Născut:

 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

 

Cuv. Arhimd. Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 145-147.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments