Dumnezeu:vazut sau nevazut. Ce este icoana ?11 min read

Primii creştini aveau tendinţa de a nu folosi o imagine realistă a lui Iisus Hristos. În locul ei, foloseau semne abstracte – litere care să ţină
locul lui Hristos, precum XP, primele două litere ale cuvântului grecesc pentru Hristos, ori IC XC, prescurtarea grecească pentru Iisus
Hristos. Foloseau şi figuri desenate, precum peştele, care era un semn secret pentru Hristos, sau mielul, însemnând Mielul lui Dumnezeu.
Sinodul Trullan, ţinut la Constantinopole în anul 692 a afirmat că era greşit ca Biserica să-L mai înfăţişeze pe Hristos prin semne şi
simboluri. Sinodul a hotărât îndeosebi că este greşită zugrăvirea lui Hristos ca miel al lui Dumnezeu. Dacă El S-a făcut cu adevărat om, spune Sinodul, atunci trebuie zugrăvit ca fiinţă omenească, nu ca animal sau ca simbol.

Părinţii Bisericii au simţit că firea dumnezeiască a lui Hristos trebuie înfăţişată în imagini la fel ca şi firea sa omenească. În aceeaşi
hotărâre, ei spuneau că imaginile Lui nu trebuie să fie „prea trupeşti”.
Al Şaptelea Sobor Ecumenic afirma că Biserica, chiar dacă L-ar înfăţişa pe Domnul prin artă în forma Sa omenească, nu trebuie să

despartă în reprezentare trupul lui Hristos de dumnezeirea Sa.

Hristos trebuia reprezentat în arta ortodoxă ca Dumnezeu-Om. Ca atare, ar fi
un 1ucru cu totul necuvios să-L reprezinţi pe Hristos după chipul frumuseţii trupeşti al vreunui model omenesc. Acest lucru nu a fost respectat în Apus, unde tinerii „chipeşi” şi visători au devenit
adevărate modele pentru pictarea lui Hristos. Hristoşii omeneşte “frumoşi” ai artei apusene erau de neacceptat pentru creştinii răsăriteni, datorită faptului că exprimau doar ideea firii omeneşti a
Domnului nostru. Astfel, arta ortodoxă a fost pusă în faţa sarcinii speciale de a găsi un tip iconografic care să-l ducă pe privitor direct la gândul că în persoana reprezentată „locuieşte toată plinătatea
dumnezeirii, trupeşte” (Sfântul Pavel).

Pe deasupra, Sfântul Theodor Studitul spunea că „dacă zicem că Hristos e puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, în acelaşi fel trebuie să zicem despre întruchiparea Sa că este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”
Iată de ce arta ortodoxă a creat pentru Hristos un tip idealizat, neasemănător nici unui model pur omenesc, cu însuşiri suprafireşti precum ochii, nasul şi mâinile mai mari. Zugravul ortodox încearcă să
înfăţişeze elementele supra-fireşti, supra-raţionale şi supraconceptuale ale Domnului prin hiperbolă, exagerare, exces şi chiar
deformare a realităţii fireşti.

Astfel, în vreme ce Apusul a subliniat în mod tradiţional firea omenească a lui Hristos, folosind statui şi modele umane pentru Iisus,
Răsăritul a pus accent mai mult pe firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos prin icoană, care se potriveşte foarte bine exprimării stării
dumnezeieşti, preschimbate a lui Hristos, folosind stilizarea.

Trei feluri de portretizare

Există trei feluri de portretizare a cuiva: fotografia, portretul şi icoana. Fotografia înregistează trăsăturile aşa cum sunt ele. Portretul
reuşit reproduce trăsăturile omului într-un mod realist şi uşor de recunoscut, dar în acelaşi timp scoate în evidenţă caracterul lui şi
exprimă firea sa lăuntrică. Icoana nu e o fotografie, ci seamănă mai curând cu un portret. Totuşi ea este mai mult chiar decât un portret. Ea
ţinteşte să redea întocmai asemănarea cu omul şi în acelaşi timp încearcă să scoată la lumină ceea ce omul respectiv a devenit prin
puterea Duhului Sfânt. Icoana deci este mai mult decât o fotografie, mai mult chiar decât un portret. Iconografia înfăţişează ceea ce se
întâmplă cu oamenii după ce îi atinge Dumnezeu. Ei devin oameni noi.

Înlăturând tot ce este neimportant pentru chipul duhovnicesc, chipul devine stilizat, înduhovnicit – nu realist, ci supra-real. Icoana
deci se deosebeşte de toate celelalte forme de artă picturală. Ea oferă o expresie exterioară a stării omului preschimbat, a unui trup atât de plin
de Duhul Sfânt, atât de statornicit în bunătate, încât s-a făcut asemenea trupului duhovnicesc pe care-l vom primi la a Doua Venire
a lui Hristos.

Sunt unii care cred că arta abstractă, reducerea figurii la esenţa sa cea mai pură, îşi are originea la zugravii de icoane.

Icoanele au fost numite rugăciuni, cântări de slavă, predici în formă şi culoare. Ele sunt Evanghelia vizuală. În realitate, Biserica
Răsăriteană are două Evanghelii: cea cuvântătoare şi cea văzută, adresându-se omului în întregul său. Cum spunea Sfântul Vasile:
“Ceea ce cuvântul transmite prin auz, aceea icoana arată în tăcere prin chipuri, iar prin aceste două mijloace ce se însoţesc unul cu celălalt
(..), primim cunoaşterea unuia şi aceluiaşi lucru.”

Nu avem decât să pătrundem într-o biserică ortodoxă spre a vedea desfăşurate înaintea noastră pe pereţi toate tainele religiei creştine. „Dacă un păgân îţi cere să-i arăţi credinţa ta”, spunea Sfântul Ioan Damaschinul, „du-l în Biserică şi pune-l în faţa icoanelor.”

Prin icoană, Biserica Ortodoxă se adresează ochiului care, cum am spus, este cel dintâi dintre simţuri. Noi ţinem minte mult mai uşor ceea
ce vedem, decât ceea ce auzim. Proorocii Vechiului Legământ, de pildă, au folosit adesea metoda acţiunii dramatice şi simbolice.
Oamenii pot refuza să asculte, dar cu greu pot evita să vadă. De pildă, Ieremia prevenea poporul despre robia ce urma să cadă asupra lor
făcând juguri şi băgându-şi capul în ele. Practica curentă din ţările comuniste de a agăţa peste tot tablouri ale conducătorilor a fost
împrumutată de bolşevicii ruşi din folosirea icoanelor în Biserica Ortodoxă Rusă. Tablourile sunt într-adevăr icoane ale noilor zei,
încercând să stârnească un fel de cult şi o supunere absolută..

Întâlnire existenţială

Icoana este chiar mai mult decât un mijloc de instruire. Este cu adevărat o taină. Căci icoana nu este cu adevărat icoană până ce nu a
fost sfinţită de către preot în biserică. După aceea ea devine legătură între omenesc şi dumnezeiesc. Ea aduce o întâlnire existenţială între
om şi Dumnezeu. Ea se face locul unei arătări a lui Hristos, cu condiţia să stăm înaintea ei cu buna aşezare a inimii şi minţii. Ea se
face loc de rugăciune. Icoana este părtaşă la evenimentul pe care-l înfăţişează şi este aproape o re-facere în chip existenţial a acelui
eveniment pentru credincios. Cum spunea S. Bulgakov, „Prin sfinţirea icoanei lui Hristos este făcută cu putinţă întâlnirea tainică a
credinciosului cu Hristos.” Multe icoane sunt privite ca făcătoare de minuni. Ele sunt socotite a fi icoanele prin excelenţă.
Stând într-o biserică ortodoxă cu pereţii şi bolţile acoperite de icoanele lui Hristos şi ale sfinţilor, credinciosul nu se mai simte
singur, experiind părtăşia sfinţilor. El este făcut să se simtă un membru al familiei lui Dumnezeu.

Una din prefigurările icoanei este portretul funerar egiptean. Ceea ce i-a făcut pe egipteni să picteze chipul celui mort pe faţa mumiei a
fost dorinţa celor decedaţi de a nu fi uitaţi. Caracteristica portretelor funerare egiptene erau ochii mari, larg deschişi, uitându-se fix la
privitor, ca şi cum ar fi zis: „Ia uite! Poate crezi că sunt mort şi uitat, dar ia mai îndrăzneşte să mă uiţi când te privesc cu aceşti ochi.”
Primele icoane creştine au urmat acelaşi model. Sfinţii pe care-i înfăţişau aveau ochi uriaşi, aţintiţi direct în ochii privitorului, ca şi cum ar fi spus: „Ia uite! Poate ţi se pare că am murit, dar eu sunt foarte viu înaintea lui Dumnezeu.”

Acesta e unul din principiile preluate în zugrăvirea icoanelor, Organele simţurilor (ochi, nas, urechi) nu sunt redate după anatomia
reală, fiindcă fiecare a fost preschimbat de harul dumnezeiesc şi a încetat să mai fie obişnuitul organ de simţ al omului trupesc. Ochii
sunt pictaţi mari şi vii spre a exprima încordarea trupească. Deschizându-se către Dumnezeu, au ajuns să vadă lucruri măreţe. „Că
văzură ochii mei mântuirea Ta.” Urechile sunt pictate mari, ca o proiecţie simbolică a urechilor sufletului care au auzit şi încă aud
vestea cea bună a lui Hristos. Adeseori şi nasul este mai mare decât mărimea firească, şi mai subţire, spre a arăta că nu simte mirosul
lucrurilor lumii acesteia, ci mireasma lui Hristos şi a Duhului Sfânt. În schimb, gura este făcută mai mică, spre a arăta că sfântul reprezentat
„nu se îngrijeşte cu sufletul său ce va mânca şi ce va bea”, ci caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Nimbul sau cununa

Arta religioasă apuseană se bizuie pe cununa de lumină sau nimb spre a denota „sfinţenia” persoanei reprezentate. Aceasta fiindcă de
obicei persoana sfântă are o înfăţişare atât de lumească încât e nevoie de nimb spre a arăta că e vorba de reprezentarea unui sfânt. În icoană
însă poţi înţelege că cel înfăţişat este un sfânt fără să depinzi de nimb.
Sfinţenia e arătată de întreaga formă şi de întregul stil al icoanei. De aceea nimbul lipseşte în unele din icoanele cele mai vechi, ca şi din
picturile de pe pereţii catacombelor, unde Hristos şi mucenicii sunt reprezentaţi fără nimburi.

Folosirea icoanelor

În mod tradiţional, casele ortodoxe au un loc pentru Dumnezeu, subforma unei icoane cu o candelă aprinsă înaintea ei. Acest loc slujeşte
drept aducere-aminte de prezenţa lui Dumnezeu în casă şi ca centru de rugăciune al familiei. În vechea Rusie, de exemplu, fiecare casă – de
la măreţul Palat de Iarnă al ţarului până la coliba acoperită cu paie a mujicului – avea o icoană a lui Hristos sau a Maicii Domnului. Pe
vremea aceea nici o casă rusească nu era cu adevărat casă până ce nu era sfinţită cu o icoană.

De fapt, dacă Biserica Rusă a supravieţuit sub comunism în aceşti mulţi ani care au trecut, în ciuda lipsei oricăror înlesniri pentru educarea copiilor în credinţa creştină în şcoală sau în biserică, aceasta se datorează, omeneşte vorbind, familiei creştine. În întreaga creştinătate ortodoxă familia a fost socotită „biserica în casă” cu
propriul său „altar” unde se înălţau rugăciuni dinaintea icoanelor.
Icoana nu a fost nicicând destinată să atârne pe un perete ca obiect decorativ. Când e folosită ca o atractivă piesă decorativă, ea încetează a mai funcţiona ca icoană. Căci icoana nu poate exista decât în cadrul
anume al credinţei şi închinării, căruia îi aparţine. Desprinsă din acest cadru, îşi pierde funcţiile de icoană.

Într-un fragment din „Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur”, păstrat într-o scriere a Sfântului Ioan Damaschinul (675-749), ni se spune că
Sfântul Ioan Gură de Aur avea o icoană a Apostolului Pavel înaintea sa atunci când cerceta epistolele Sfântului Pavel. Când ridica ochii de
pe text, icoana părea să prindă viaţă şi să-i vorbească.
Icoanele din casă sfinţesc profanul; ele preschimbă o locuinţă neutră într-o „biserică domestică” şi viaţa credinciosului într-o
neîncetată liturghie.

Hristos a spus: „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta” (Matei 6, 6).
Arhiepiscopul Pavel ar Finlandei adaugă: „Însă chiar şi aşa nu suntem singuri. Icoana din colţul camerei unde ne rugăm este o fereastră către
împărăţia lui Dumnezeu şi o legătură cu mădularele ei.”
Unul dintre patriarhii Bisericii Rusiei spunea: „Dacă într-un spital ce tămăduieşte bolile trupeşti totul e rânduit astfel încât cele din jur să
ajute la revenirea sănătăţii pacientului, cât de mare grijă trebuie să avem spre a rândui totul în spitalul duhovnicesc, biserica lui
Dumnezeu.” Putem aplica aceasta şi căminului creştin, care trebuie să cuprindă lucruri ce amintesc de prezenţa întăritoare şi tămăduitoare a
lui Dumnezeu.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments