Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Pr Dumitru Staniloae
