Credinţa în Sfânta Treime6 min read

Un adevar de credintă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.

 Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită.

 Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei.

Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

 

 

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“ (1)

 

Cele trei persoane ale dumnezeirii, deşi fiecare din ele este Dumnezeu întreg, totuşi nu formează trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Ele sunt deosebite, întrucât fiecare din ele este Dumnezeu şi în acelaşi timp sunt unite, întrucât locuiesc una în alta, neamestecat, Tatăl în Fiul şi în Duhul Sfânt, Fiul în Tatăl (Ioan 14, 10-11; 15, 26-27; 17, 21; Evrei 1, 8-9) etc

.„Mărturisirile de credinţă creştine mărturisesc, în general, treimea lui Dumnezeu, aşa cum a mărturisit-o vechea Biserică nedespărţită şi cum se găseşte ca formulată în simboalele numite ecumenice, învăţând că Dumnezeu în fiinţă este întreit în ipostaze: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt , inseparabil uniţi, sunt persoane de aceeaşi fiinţă şi egale între ele. Se disting numai prin proprietăţile numite personale, adică, Tatăl ca nenăscut şi fără început, Fiul ca născut şi Duhul ca purces“. (2)

 

Aceasta este taina cea mare a Dumnezeirii în treime, neînţeleasă de minte, dar care poate fi primită şi crezută pe deplin cu inima.

După arianism şi – mai mult sau mai puţin – în legătură cu el, au urmat timp de aproape un veac şi jumătate, alte rătăciri, cum au fost nestorianismul şi monofizitismul, care învăţau, de asemenea, lucruri rătăcite în legătură cu persoana Domnului Iisus Hristos.

 Nestorianismul tăgăduia unitatea celor două firi – dumnezeiască şi omenească – în persoana Domnului Iisus Hristos, iar monofizitismul susţinea că în persoana Domnului Iisus Hristos nu există decât o singură natură, cea dumnezeiască.

 Sinodul din Calcedon (451) – al patrulea ecumenic – combătând aceste rătăciri, învaţă următoarele: „Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, noi propovăduim toţi într-un glas şi în comun acord că trebuie a mărturisi că Iisus Hristos, Domnul nostru, este Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, că El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că este desăvârşit în una şi cealaltă natură, că, ca om, El are un trup şi un suflet raţionabil, că este de aceeaşi substanţă ca şi părintele său după dumnezeire şi de aceeaşi substanţă ca şi noi după omenire, că este asemenea cu noi în toate, afară de păcat, că s-a născut din Părintele Său mai înainte de toţi vecii, după dumnezeire, şi că în anii cei mai de pe urmă S-a născut pentru noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, că Acelaşi Iisus Hristos, Unul Născut, Fiu al lui Dumnezeu, e recunoscut în două naturi, fără amestecare, fără despărţire, fără diviziune, fără schimbare, căci unirea celor două naturi, departe de a distruge deosebirea lor, le păstrează încă şi mai mult cu proprietăţile lor, că aceste două naturi există prin aceeaşi substanţă cu Iisus Hristos Domnul nostru, Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu, Care este Unul şi nu e divizat, nici împărţit în două persoane, după cum proorocii şi Însuşi Iisus Hristos învăţa şi după cum cuprinde Simbolul“. (3)

 

Învăţătura despre Sfânta Treime, aşa cum a fost precizată de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele ecumenice, este învăţătura de temelie nu numai a Bisericii Ortodoxe, ci a întregului creştinism, fiind mărturisită nu numai de Biserica Ortodoxă ci şi de cea Catolică, precum şi de protestanţi.

Doar câteva mici ramuri ale creştinismului, urmaşi ai monofiziţilor şi nestorienilor de odinioară, precum şi unele ramificaţii protestante cum sunt la noi în ţară, unitarienii, studenţii în Biblie, martorii lui Iehova, resping această învăţătură.

Noi însă, ca unii care ştim de la cine şi prin cine am primit adevărul pe care îl mărturisim (I Ioan 1, 3; 2, 24-26) să rămânem tari în mărturisirea noastră, fără să ne abatem în nici un fel de la nădejdea Evangheliei, pentru ca la venirea Domnului Iisus Hristos să ni se facă parte şi nouă de cununa nevestejită a slavei (II Timotei 4, 7-8).

 

(1) Andrutsos: Dogmatica, pag. 80-85, trad. De dr. D. Stăniloae.

(2) Idem, Simbolica, trad. De Iustin Moisescu, Ed. Centrului mitropolitan al Olteniei, pag. 123-124.

(3) Pr. C. Dron, Canoanele, pag. 155.

 

Ioan Capată, din ”Biserica – Trupul lui Hristos”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments