“Intristarea este piedica in calea a tot binele”, spune Sfantul Nil Sinaitul.

 “Cand duhul rau al intristarii pune stapanire pe suflet” — citim descrierea lucrarii acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplandu-l de uscaciune si neplacere, nu-l lasa sa faca rugaciune cu osardia cuvenita, il impiedica sa se indeletniceasca cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenita, il lipseste de blandete si de seninatate fata de frati si naste scarab fata de orice impreuna-vorbire: pentru ca sufletul plin de intristare, facandu-se ca nebun si iesit din minti, nu poate nici sa primeasca linistit sfat bun, nici sa raspunda cu blandete la intrebarile ce i se pun. El fuge de oameni ca de niste pricinuitori ai tulburarii sale, si nu pricepe ca pricina suferintei e inlauntrul sau…”

 

De unde vine intristarea?

Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…

 

Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,

 

“prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos…”

 

Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.

 

De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

 

 

 

Ucigaşii întristării

S-a zis deja ca intristarea se hraneste pe socoteala existentei patimilor in om. Indeparteaza din tine impatimirea de lucruri, de pofta, de lacomia pantecelui, si nici o intristare nu va mai fi vreodata in tine. Pot fi aratate insa si mijloace pozitive, care taie din radacina aeeasta patima, in special rugaciunea, milostenia si neagonisirea.

 

Omul sufera, se chinuie din pricina intristarii, sufletul lui tanjeste. Si iata ca se duce la doctor. Acesta ii prescrie preparate care il calmeaza si il imbunatatesc dispozitia sufleteasca, usurandu-i in mod artificial suferintele – dar tratamentul, dupa cum remarca pe buna dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, in multe cazuri nu vindeca deloc sufletul bolnav si prin el omul este doar indepartat de suferinte, care au mai intotdeauna un sens terapeutic, din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem ca aici este vorba despre depresia nevrotica. In depresia endogena tactica este alta.

 

Forma nevrotica a tulburarilor depresive este legata in modul ce mai direct de starea morala a omului. Desigur, eu, ca medic, usurez suferintele pacientilor prin medicamente, discutii si prin simpla compasiune omeneasca — dar satisfactia la consult vine numai atunci cand convorbirea se poarta despre suflet, despre credinta, despre pocainta. Cu acordul pacientului si la dorinta lui, incercam sa gasim simptomelor bolii o apreciere de pe pozitii duhovnicesti.

 

Singura cale corecta spre vindecarea de nervozitate, de trandavire, de intristare si spre dobandirea pacii sufletesti trece prin adevarata credinta ortodoxa, prin pocainta si prin indreptarea vietii dupa poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este sa inteleaga sursele pacatoase ale firii sale psihice, sa constientizeze profund neputinta sa, sa urasca pacatele demonice ale trufiei, slavei desarte, maniei, trandavirii, minciunii, curviei si sa doreasca sa se schimbe, sa se intoarca spre Domnul cu nefatarnicie si pocainta.

 

Adevarata cauza a tulburarilor depresive consta de regula in pacatele savarsite de catre om. Sfintii Parinti considerau ca la baza tuturor suferintelor sufletesti sta trufia. Ca atare, pentru a scapa de depresia nevrotica, omul trebuie sa se straduie pentru dobandirea smereniei. Nivelul ridicat de pretentii care nu se infaptuiesc in viata, conflictul intre dorinta si realitate lasa totdeauna in suflet simtamantul frustrarii, intristarii, amaraciunii, supararii. Absolut indispensabil pentru fiecare crestin este mersul la slujbe, mai ales in zilele de duminica si de praznic, precum si participarea la Tainele Bisericii. In rugaciunea pe care preotul o citeste inainte de spovedanie exista cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie sa ne apropiem cu frangere de inima, cu credinta adanca si cu nadejde in mila lui Dumnezeu.

 

Trebuie neaparat ca omul sa citeasca Sfanta Scriptura, mai ales Evangheliile, si sa implineasca poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor pe nepretuit il ofera literatura patristica. O mare bucurie aduc crestinului faptelor bune, grija pentru aproapele.

 

Sa pastram in inimile noastre minunatele si marile cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: Pururea bucurati-va, neincetat rugati-va. Intru toate multumiti, caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi (Tes 5, 16).

Sursa: Dr. Dimitri Avdeev, “Depresia ca patima si ca boala”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti 

56 Shares

Comentarii

comments