Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare altă întâmplare. Dar, pentru punerea în practică a acestui fapt, au premers acțiuni repetate. Ca să se săvârșească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări și de planuri. Până să ajungă la săvârșirea uciderii, mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.
Așa se întâmplă și cu săvârșirea oricărui alt păcat. În atelierul ce se numește minte omenească, au premers un întreg studiu și nenumărate acțiuni, desigur: fără ca cineva să priceapă ceva.
Și începutul a pornit de la un gând simplu.
Dar să mergem mai departe pe drumul către țara păcatului după atacul acelui gând simplu.
De faptul că prin mintea noastră trec în mod simplu o cugetare simplă sau un chip, nu suntem noi răspunzători și nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar, din clipa în care vom deschide ușa acestei cugetări și vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci, el se poate înrădăcina întru noi și atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească.
Gândul care este lăsat să se dezvolte și să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat (1).
Să urmărim puțin această călătorie care, pe plan spiritual, este foarte asemănătoare cu ceea ce sunt mersul și evoluția bolii în trupul omenesc. Și, precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, așa și pentru a ajunge cineva la săvârșirea păcatului, a premers un război mare, [s-au făcut] o mulțime de schimbări în acest atelier care este mintea omenească. Și, precum pentru nașterea unui copil, a premers o întreagă lucrare – de la zămislire, la purtarea în pântece timp de nouă luni – tot așa, și pentru păcat, premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului și nașterea lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsar tulpina, ramurile și întregul copac al păcatului.
Răul începe de la primul gând și se mărește continuu.
Atunci când cineva aruncă o piatră într-o fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuiește la început un cerc mic, cercul cel mic, în continuare, pricinuiește altul mai mare, acesta, altul și mai mare, până când valul ajunge la pereți.
Așa se întâmplă și cu păcatul. Înainte de săvârșirea lui, premerg mecanisme și acțiuni succesive.
Astfel, putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre țara păcatului: atacul, consimțirea și robia.
Cum funcționează acest mecanism?
El funcționează astfel: un oarecare gând viclean (al slavei deșarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginație și prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. În felul acesta, atacul devine mai atrăgător și mai puternic.
Până în acest punct, omul nu este răspunzător. Așadar, un atac, un asalt al vrăjmașului sau, mai simplu: o bătaie în ușă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputință să existe om care nu primească atacul (să nu fie atacat). Sfântul Efrem Sirul spune că, precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar și buruienile sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, așa și omul: neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor.
Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo.
Începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăvește și scapă de urmările nenorocite [ale acestuia]. Dar, dacă primește convorbirea cu gândul cel viclean care, mai înainte, în mod simplu i-a bătut la ușă, pricinuiește prietenia și atunci ajunge la consimțirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârșirea păcatului.
De acum, omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârșește păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, hulește, desfrânează, preadesfrânează, săvârșeșete ucidere și alte nenumărate fapte rele și face tot ceea ce își poate închipui mintea omenească.
După aceasta, nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârșirea activă [cu fapta] a lui de către om, a cărui minte, mai înainte, a devenit roaba gândului pe care, iată, de acum, nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el.
Astfel, gândul care a început cu o simplă bătaie în ușă, cu un atac, a înaintat – prin deschiderea ușii – la consimțire și, în cele din urmă, neputând fi biruit, a sfârșit prin săvârșirea păcatului.
Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.
Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putință ca omul să nu aibă gânduri și război.
Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavolești. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numește consimțirea cu gândurile viclene preacurvie duhovnicească. De aceea și spune. „Păzește-ți sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos!”
De cele mai multe ori, gândurile seamănă cu un curent de apă înaintea căruia omul, de multe ori, intră în panică. De aceea, diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile și după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele, atunci, încet-încet, ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta.
Sfântul Ioan Damaschin ne spune că principalele gânduri ale răutății sunt opt. Să le enumerăm: al lăcomie pântecelui, al desfrânării, al iubirii de argint, al mâniei, al mâhnirii, al plictiselii, al slavei deșarte și al mândriei.
Atcineva ne va spune că patima cea mai de seamă a omului, din care provin toate celelalte patimi, este iubirea de sine. Iar iubirea de sine înseamnă dragostea și grija nerațională față de noi înșine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine, izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deșarte și al mândriei. Din aceste trei gânduri, provin toate celelalte.
1 Nu putem opri trecerea gândurilor prin mintea noastră, cum nu putem opri trecerea păsărilor pe cer. Dar nu trebuie să întârziem cu mintea asupra lor, nu trebuie să le îngăduim să-și facă cuib în noi, ci să le lăsăm să treacă, ignorându-le.
Ieromonah Benedict Aghioritul – Gândurile și înfruntarea lor
