Adeseori ne straduim sa ne indreptatim si sa cautam tapi ispasitori in alti oameni sau in circumstantele exterioare. Intelepciunea Sfintilor Parinti invata sa nu ne ocupam niciodata cu indreptatirea de sine, fiindca omul este din firea sa cazuta iubitor de sine si intotdeauna va afla mijlocul de a „stramba”, pentru a-si dovedi nevinovatia, adevarata stare de fapt (de pilda: „ce-i drept, m-am infierbantat si am fost magar, da’ sunt si eu om, si el ar fi trebuit sa…” s.a.m.d., autoconvingandu-se tot mai mult de vinovatia celuilalt si indreptatindu-se pe sine).
In locul indreptatirii de sine e mai corect sa ne autoinvinuim, sa incercam cu sinceritate a intelege cauzele caderii, care se ascund de obicei in iubirea de sine, in slava desarta si mai , ales in mandrie. „Unde are loc caderea, mai inainte s-a salasluit trufia, fiindca si trufia este inainte-vestitoarea caderii” .
Alta metoda psihologica eficace este rationalizarea. In primul rand, omul trebuie sa se linisteasca, sa se roage, apoi sa ia o foaie alba de hartie, un stilou si sa analizeze cu atentie, luciditate, situatia dificila, conflictuala ce a luat nastere, sa noteze punct cu punct principalele cauze ale conflictului si posibilele cai de rezolvare a lui, sa cantareasca toate „pro”-urile si “contra”-urile, sa intrevada nevoile si anxietatile tuturor celor implicati in situatie si sa gaseasca argumente clare in folosul rabdarii, stapanirii de sine, smereniei. Pe parcurs pot fi observate circumstantele nebagate de seama mai inainte , nuante psihologice esentiale. Etapa finala a rationalizarii trebuie sa fie luarea unei anume hotarari, deoarece cu cat va dura mai mult atitudinea nehotarata, ambigua fata de conflict, cu atat mai dificila va fi rezolvarea lui si ca atare cu atat va fi mai greu de restabilit echilibrul sufletesc. Vrasmasul mantuirii noastre incearca todeauna sa ne lipseasca de pacea sufleteasca si ne bage in ceata, sa ne incline spre trandavire. Sa ne amintim lucrul acesta si sa avem trezvie, luciditate duhovniceasca.
Prevederea. In pofida varietatii evenimentelor din viata omului, multe din ele se repeta, reprezentand un anumit „cliseu”. Din experienta aflam ca ne putem „poticni”, ne putem pierde pacea sufleteasca sau putem cadea in pacat in mod regulat, in anumite situatii ce se repeta. Ca atare, trebuie sa ne pregatim din timp pentru situatiile dificile, pentru intalnirile si convorbirile importante, pentru pasii de mare insemnatate. Bineinteles, este cu neputinta sa iei totul in calcul, dar multe lucruri pot fi prevazute. Pregatirea nu trebuie facuta insa numai prin cugetare, ci si prin rugaciune, prin discutia cu duhovnicul, prin sfatul si binecuvantarea lui. Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul sfatuieste:
„Dimineata, dupa rugaciune, sezi si socoate ce trebuie sa faci de-a lungul zilei,unde trebuie sa mergi, cu ce si cu cine ai a te intilni, si hotaraste dinainte ce si unde sa gandesti, ce sa spui, in ce stare sa-ti pui sufletul si trupul si asa mai departe. Asta inseamna ca adevaratul crestin trebuie sa aiba stapanire de sine, sa controleze toate miscarile sufletului sau, nu sa le ingaduie a lua nastere de la sine, fara stiinta lui. Si trebuie sa fie stapan peste tot ce se intampla inauntrul sau, stapan al puterilor sale”.
Deconectarea. Este o metoda simpla si eficace. Cine nu stie cat de placut este sa te plimbi pe o cararuie de padure si sa asculti cantarea pasarilor, sa privesti florile de prin pajisti… Unuia ii aduce bucurie munca pe langa casuta de la tara, altuia intalnirea cu prietenii si seara petrecuta intr-o companie folositoare pentru suflet s.a.m.d. Stiinta de a te odihni cu folos pentru suflet e o intelepciunc care merita eforturile cheltuite pentru insusirea ei.
Insingurarea si linistea. Fiecare dintre noi are neaparat nevoie sa se insingureze din cand in cand (macar pentru o jumatate de ora), sa stea in tacere, sa-si puni gandurile in ordine, sa se roage in tihna, sa se deconecteze de grijile zilnice, sa fie singur cu Dumnezeu si cu sine insusi.
Este bine ca intr-un atare context sa te plimbi cu rugaciunea pe buze si cu pacea in inimi, sa faci lucru de mana ori sa citesti.
Rabdarea ispitelor. In practica am reusit, cu adevarul lui Dumnezeu, sa aduc mingaiere bolnavului in urmatorul mod: i-am propus sa-si inchipuie ca se afla in ultima zi a vieii pamantesti si sa isi aprecieze suferintele din acest punct de vedere. Adeseori sfatul acesta s-a dovedit folositor.
„Fara necazuri nu este mantuire”, spunea Cuviosul Serafim, iar Cuviosul Simeon Noul Teolog ne invata astfel:
„Haina patata de murdarie si spurcata cu totul de oarecare necuratie nu se poate curati daca nu-i spalata in apa si frecata indelung: nici haina sufletului, spurcata cu tina si cu noroiul patimilor pacatoase, nu poate fi spalata decat prin multe lacrimi si prin rabdarea ispitelor si necazurilor”.
Dupa spusele Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru crestin este important sa inteleaga urmatoarele: 1) trebuie sa nu pacatuiasca; 2) daca a pacatuit, sa se pocaiasca; 3) cine nu se pocaieste cum trebuie, are de rabdat necazurile ce o sa vina asupra lui.
„Ispitele si necazurile se trimit de Sus omului pentru folosul lui: sufletul educat prin ele devine puternic, scump inaintea Domnului sau. Daca el va rabda totul pana la sfarsit intru nadejdea in Dumnezeu, este cu neputinta sa se lipseasca de bunatatile fagaduite de Duhul Sfint si de slobozirea desavarsita de patimi.
Daca vor rabda pana la capat feluritele necazuri (vadite, facute de catre oameni, sau tainice, de la rascoala in minte a gandurilor netrebnice) sau boli trupesti, sufletele se vor invrednici de aceleasi cununi cu mucenicii si de aceeasi indraznire cu ei”. (Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov)
