„Veniti de primiti nemurire!”, desi nu este o reproducere „ad litteram”, reprezinta chemarea pe care o rosteste Biserica in mod solemn, la fiecare praznic al Sfintelor Pasti si pe care o reinnoieste in fiecare Sfanta Liturghie. Chiar daca suntem constienti ca este o invitatie de nerefuzat, atat de mult suntem legati de cele ale lumii acesteia, incat „ne permitem” sa o ignoram.
La ce ne foloseste insa nemurirea, pana ce nu vom parasi pacatul, pana ce nu ne vom indrepta viata, pana ce nu vom dori liber a trai vesnicia lui Dumnezeu? O viata traita vesnic intru pofta pacatului, si nu intru Duhul Sfant, Mangaietorul, nu poate fi decat incununarea tuturor chinurilor si suferintelor posibile.
Aceasta intrebare evita sa si-o adreseze sincer, omul aflat de unul singur in cautarea „elixirului” vietii fara de moarte. Nu cred ca este gresit sa vedem tot acest demers rational stiintific si cultural al omenirii drept cai urmate de catre om in vederea redobandirii vietii vesnice. Aceasta este o nevoie profunda a naturii umane, chemate la nemurire dar care a ajuns sa poarte ranile pacatului si insemnele mortii, ce se face intrevazuta in orice manifestare a sa. Totul porneste dintr-o „foame” acuta de sens, de Absolut, de Viata. Insasi pornirea spre pacat are la temelie aceeasi „foame” insa gresit orientata. Ne inselam atunci cand credem ca „gustand” din nonsens, din efermer, din moarte, ne alegem cu ceva. Pierdem din vedere ca Dumnezeu ne-a adus la existenta sadind intru noi „o foame” pe care numai El o si poate potoli.
Sfanta Scriptura ne spune ca moartea a patruns in lume prin pacatul protoparintilor. Mai departe, aflam ca dupa ce acestia au pacatuit gustand din rodul pomului cunostintei binelui si raului, au fost izgoniti de Dumnezeu din rai pentru a nu putea gusta si din rodul pomului vietii. Mai mult, Dumnezeu a pus ca acest pom sa fie pazit de ingeri „cu sabii de foc.”
Pomul vietii este interpretat de multi dintre Sfintii Parinti drept o icoana a lui Hristos. Faptul ca protoparintii au fost tinuti departe de acesta, arata ca omul a fost supus unei epitimii, unui canon dumnezeiesc (precum cel primit in cazul spovedaniei). Insasi viata pacatoasa a devenit o piedica reala in calea catre Hristos, un impediment la dobandirea vietii vesnice.
Am putea spune ca, incepand cu acest moment, incepe periplul omului printre meandrele istoriei in cautarea nemuririi. O nemurire despre care crede ca si-o poate conferi de unul singur. Dar, dupa cum am aratat mai sus, Dumnezeu a ingradit pe veci orice cale catre adevarata nemurire, catre pomul vietii, pe care ar putea-o urma omul in mod autonom, egoist, omul insotit cu pacatul.
Omul spera sa invesniceasca viata de aici, de care este atat de mult legat, in timp ce Dumnezeu ne pune tuturor inainte vesnicia fericita vietii de apoi. Si o face lasand muritorilor o singura cale catre pomul vietii, cea a comuniunii si iubirii, in Biserica Sa.
In centrul Bisericii se afla astazi, precum pomul vietii in Gradina Raiului, Hristos-Vita, ale carui mladite suntem chemati sa fim, Hristos, Calea, Adevarul si Viata, din Care trebuie ca mereu sa ne impartasim.
Daca moartea omului prin pacat s-a facut simtita mai intai in suflet, ca indepartare de Izvorul Vietii, ca mai apoi sa-si faca simtita prezenta si in trup, mai exact, ca proces al despartirii sufletului de trup, la fel si Invierea, restaurarea si indumnezeirea omului, lucreaza incepand din aceasta viata mai intai in suflet, ca la sfarsitul veacurilor sufletul sa se uneasca din nou cu trupul, spre viata vesnica.
Prin Invierea lui Hristos, atat viata, cat si moartea, au dobandit un nou inteles. Viata inseamna acum comuniunea cu Dumnezeu. Moartea nu mai este sfarsitul acestei vieti trecatoare, ci indepartarea omului de El prin pacat.
Invierea lui Hristos este cel mai important eveniment al istoriei. Prin ea nonsensul devine sens, efemerul devine vesnicie, moartea devine viata, omul unit in Biserica cu Hristos devine dumnezeu dupa har.
De aceea, nu este de ajuns sa mergem la biserica in ziua Invierii Domnului spre a primi doar lumina Sfintelor Pasti. Trebuie ca noi sa devenim si sa ramanem lumina. Iar lumina din „lumina cea neinserata” a Invierii lui Hristos putem deveni parasind pacatele, intarindu-ne in bine, in Biserica, singurul loc lasat muritorilor spre a gusta din „Izvorul Cel fara de moarte”, Hristos-euharistic.
Sa raspundem chemarii Bisericii si vom fi pururea vii!
Elena Alina Zavate Editor Buna Vestire.net
