Iertarea de sine
Greu ne este a ne ierta pe noi înșine. Iertarea aceasta de sine reprezintă, probabil, etapa care implică efortul cel mai penibil și mai susținut, întru biruirea poftei de înfrângere și de adăpostire în deznădejde, sălășluitoare în tot pmul păcătos, prototip al defetismului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticențe, ne-am împlinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă, suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine.
Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaștem fărădelegea și vrea să ne fie păcatul nostru pururea în fața noastră.
Iată un sfat admirabil.
Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi și a se preface în izvor de înveninare și de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puțin adevărat că poate declanșa otrăvirea lentă a conștiinței.
Scriitorul francez creștin Georges Bernanos pune, pe drept cuvânt, accentul asupra acestui soi de iertare, cu atât mai anevoios de adus la îndeplinire, cu cât vine în contradicție cu învârtoșarea inimii noastre și cu funciara noastră răutate.
Suntem atât de răi și de învârtoșați cu inima, încât, ferecați în limitele orizontului nostru strâmb și îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putința iertării.
Va urma…
