Părintele Nicolae Steinhardt, despre iertare (partea II )3 min de citit

Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un paradox, de nu un sofism și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă. Cum, oare, am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?

 

Și, totuși, formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit, adică pe cei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră.

Pe cei în prezența cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune, îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfățișarea noastră cea mai murdară și mai ticăloasă?

Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie, pentru a înțelege că de mult mai multă rușine și ciudă avem parte cât privește pe cei cărora le-am greșit noi, decât în privința celora care ne-au greșit nouă, care s-au compromis ei în prezența noastră.

 

Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche.

Nu-i decât o candidă comedie profană; cuprinde totuși o învățătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlnește la o stațiune de munte pe cei doi tineri care, deopotrivă, râvnesc la o căsătorie cu fiica sa.

Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări și era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie, dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul din tineri. E acesta, acum, sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbește deloc a și-l face ginere, ba și caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se și agățase de un arbore și că așa-zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e, de felul lui, agil… Celălalt candidat, mai isteț, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieți omenești. El va fi alesul!

 

Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesnește a înțelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celora cărora le-am greșit, cât curaj și hotărâre ni se cer, pentru a-i privi drept în ochi, pentru a le solicita indulgența, pentru a nu le purta pică, pentru a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar și logic proces psihanalitic, necazul și stinghereala care ne copleșesc.

 

Va urma…

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments