Părintele Nicolae Steinhardt, despre iertare (partea a IV a)5 min de citit

Iertarea păcatelor și a greșelilor de către Dumnezeu

Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi și e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puțin înclinat – prin însăși firea lui căzută – a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai dăinuiește în cugetul său, împotrivindu-se învățăturii lui Hristos, Care nu pentru cei sănătoși, drepți și buni a venit în lume, ci pentru cei păcătoși. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca Legiuitor și aspru Judecător; Hristos desăvârșește Revelația și ne descoperă Sfânta Treime – făuritoare, mântuitoare și mângâietoare – adică, pe Dumnezeul îndurării.

 

De niciun folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul, dacă nu credem, tot atât de puternic, fiecare – că și pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.

 

Unora li se pare, poate, că păcatele săvârșite de ei întrec până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta își are obârșia în teama de Domnul, în umilință, scrupul și delicatețe a conștiinței, e tămăduitor și bun. Dacă însă e pricinuitor e îndoială în eficacitatea pocăinței, în puterea și bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda – și e, deci, tocmai al deznădejdii, se transformă în păcat, a cărui virulență să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte, mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la Cor. 6; 9-11, care dau categoric soluția problemei: „Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu: Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții; nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi.” Până aici, textul e constatator și rece. Imediat însă, tonalitatea se schimbă și apare făgăduința iertării dacă s-a ivit căința. Metanoia răstoarnă situația și deschide orizontul mântuirii: „Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru”.[2]

 

Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaa Sirul: „Nu huiți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt: profund ortodox și adevărat, și neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă și contabilă.[3] Dumnezeu Care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept, îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea și nădejdea noastră, drept în înțelesul strașnic și neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al „nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre Care s-a spus că, din douăzeci și patru de ore, stă pe tronul dreptății numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate și voiește să ne ierte și să ne mântuiască.

 

A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând, în consecință, ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură).

Singur Hristos poate ca, dintr-o ștersătură de burete, să curețe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem e înțelegerea iertării divine.

Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoșarea inimii și îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea și mărinimia Domnului ne feresc, decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este noblețea supremă a iertării.

Și misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă și har scoate făptura din întunecimea încrâncenării și-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem așa, să ne rugăm a fi tămăduiți de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun, ca să voiască să-l ierte și nici destul de puternic, pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru, care s-a căit, a plâns amarnic și nu s-a îndoit de voința iertătoare a Învățătorului său.

Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică: sub milă și bunăvoință.

Cele trei feluri de iertare omenească, să ni le însușim, așadar, netemător; în cea dumnezeiască, să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la înseși temelia credinței creștine și ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului, acum și-n ceasul judecării noastre, Amin.

 

 

[1] Rom. 3; 10-12; Vezi și Ps. 13; 2-3 și 52; 3-4.

 

[2] Vezi și Efes. 2 și 5; 5-8.

 

[3] Psalm 129, 3-4: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” Psalm 142, 2: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments