O înviere din morţi nu este nicidecum un lucru obişnuit. Este un eveniment, după cum Hristos Fiul lui Dumnezeu nu e un om obişnuit; om da, dar neobişnuit.
Deci Hristos în El însuşi, ca persoană divino-umană, prin ceea ce a fost şi este, a făcut şi face, este un eveniment; şi primul lucru pe care un eveniment îl impune, datorită caracterului său rar, unic sau neobişnuit, este mirare şi admirare, iar aceasta duce la apropierea şi aproprierea lui prin celebrare.
Evenimentul ca intervenţie, ca apel, cere deci un răspuns doxologic. Acesta este un apel, pentru că, producându-se, el atrage atenţia ta, el te provoacă, îţi comunică ceva, îţi descoperă un sens, o taină.
Invierea Mântuitorului Hristos ne interpelează continuu, pentru că, deşi am prins ceva din sensurile sale, încă nu am înţeles-o definitiv. Ea rămâne o taină. Şi aşa cum taina nu cunoaşte descifrare în timp, ci rămâne pururi o taină, de nepătruns, la fel atitudinea cu care dreptmăritorul creştin întâmpină taina nu cunoaşte nici diminuare, nici sfârşit. De aceea taina învierii este celebrată permanent în Biserică doxologic, în fiecare duminică şi în fiecare an, la nesfârşit. Dar deoarece taina a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi, într-un fel, ea ne aruncă în braţele lui Dumnezeu întrucât, deşi partea ei tainică nu o ştim, realizăm că Dumnezeu o ştie şi o pune în lucrare pentru noi. Neştiinţa noastră este deci contracarată de încrederea noastră în Dumnezeu.
Privită cu ochiul logicii umane, învierea lui Hristos este un paradox; privită cu ochiul credinţei, ea este o consecinţă firească a unei iubiri debordante, pe atât de supranaturale pe cât învierea este supranaturală pentru omul aflat în condiţia existenţială de acum. Astfel, fiind împlinită pe pământ pentru oameni, dar de către Fiul lui Dumnezeu, concepută de Tatăl cel ceresc, învierea Mântuitorului are o dimensiune cosmică în cel mai extins înţeles al cuvântului; aşa cum în starea de decădere a omului întreaga creaţie împărtăşea suferinţa şi starea acestuia de păcat, suspinând cu suspine îndurerate, cum frumos si semnificativ zice Sf. Apostol Pavel (Romani 8, 22), tot asttel, în momentul reabilitării, întreaga creaţie saltă cu cântări de bucurie, preamărind pe Dumnezeu în Hristos în Care ea însăşi a trecut „de la moarte la viaţă”; învierea uneşte cerul şi pământul, le leagă pe amândouă prin mirarea produsă la oameni, ca şi la îngeri, în egală măsură.
Ca şi cum i-ar afecta pozitiv şi pe ei, învierea este lăudată şi de îngeri în ceruri, aşa cum spune imnul praznical: „Invierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri”, într-adevăr, învierea Domnului cuprinde şi covârşeşte nu numai pământul, ci şi cerul, întrucât acesta s-a deschis, relaţiile dintre om şi Dumnezeu s-au restabilit, şi însuşi Tatăl nostru cel ceresc se bucură în iubirea Sa faţă de lume de roadele şi posibilităţile pe care învierea le pune la dispoziţie omenirii.
Imnul de care este vorba reprezintă, cum se vede, o adresare a binecredinciosului creştin către Hristos Mântuitorul, pe seama Căruia este pusă dimensiunea universală a învierii, omul cerând în acelaşi timp să fie învrednicit de a participa şi el plenar la ea.
Recunoaşterea de către credincios a faptului că îngerii laudă învierea în ceruri sugerează ideea că lauda marelui eveniment este un lucru îngeresc, adică cere puritate şi sfinţenie.
Mărturisirea acestui lucru evocă conştiinţa stăm de păcătoşenie a omului, arată smerenia lui, care este încă o dată subliniată în cererea ca Mântuitorul să-l învrednicească de starea îngerească, adică de puritatea minţii şi de curăţia inimii, pentru ca astfel – şi numai astfel – să poată preamări după cuviinţă, asemena îngerilor, pe Cel ce, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cu moartea pe moarte a călcat, dar să poată şi mărturisi, ca un nou apostol, că
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Preot prof. Theodor Damian
Articol preluat din cartea „Rasaritul cel de Sus”, Editura Lumea Credintei
Alina -Elena Zavate Editor Buna Vestire.net
