Învierea lui Hristos – izvor al credinței jertfelnice9 min read

Cinstitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini din Eparhia noastră, har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,Iubiți credincioși 

Hristos a inviat !

 

Iată-ne, împreună, și în acest an al mântuirii 2018, uniți în cuget și-n simțiri, prin puterea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat, pe Care Îl mărturisim, cu bucurie și convingere, atât prin acest frumos salut pascal, cât mai ales prin străduința de a viețui în spiritul poruncilor Sale evanghelice.

 

În fiecare an, văzând mulțimea credincioșilor care așteaptă, în miez de noapte, să primească sfânta lumină ce izvorăște din mormântul gol și de viață dătător al lui Hristos, îmi trece prin minte o întrebare: ce anume îi determină pe creștinii de astăzi să vină, în număr impresionant de mare, și să participe – uneori, în condiții meteorologice dificile – la slujba Învierii, săvârșită, după rânduiala bisericească, în afara lăcașului de cult? Cine i-a chemat, în liniștea nopții, fără glas de clopot sau de toacă, să se adune laolaltă, creștini din toate categoriile sociale și culturale, pentru a cânta, împreună cu slujitorii sfintelor altare, imnul de biruință asupra morții: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le? Oare stăpânitorii efemeri ai acestui veac, prin diferitele lor metode de persuasiune, mai mult sau mai puțin ortodoxe, specifice vremurilor tulburi pe care le trăim? Oare „liderii de opinie” sau mesajele anonime transmise prin rețelele de socializare, cum se procedează în ultimul timp, și în țara noastră, pentru a-i mobiliza pe oameni prin piețele orașelor?

 

Nicidecum! Vă aflați aici, ca strămoșii de odinioară, în incinta sau în interiorul sfintelor biserici, pentru că, în adâncul sufletului, fiecare dintre dumneavoastră a simțit chemarea lăuntrică a Mântuitorului Iisus Hristos de a se uni cu El, prin împărtășirea cu harul Sfintei Sale Învieri. Acest har ni se oferă tuturor, cu iubire și bucurie sfântă, chiar dacă n-am izbutit totdeauna să ne pregătim duhovnicește, așa cum se cuvine, încât să-L primim cu vrednicie pe Hristos în inimile noastre. Spre această comuniune harică ne încurajează și Sfântul Ioan Gură de Aur, prin cuvintele: „[…] intrați toți întru bucuria Domnului nostru. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți‑vă astăzi. Masa este plină […], gustați toți din ospățul credinței. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit”.

 

Oricât ar încerca unii sau alții, de aproape sau de departe, să diminueze, să risipească sau, mai grav, să nimicească sentimentul religios creștin din inimile frățiilor voastre, sunt încredințat că nu vor avea sorți de izbândă, deoarece dreapta credință strămoșească, întemeiată pe realitatea Învierii lui Hristos, întru Care v-ați născut, ați crescut și v-ați maturizat duhovnicește, face parte din însăși ființa noastră națională.

 

Ca un miracol al istoriei și ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, poporul român din care facem parte s-a plămădit, din punct de vedere etnic, deodată cu răspândirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu, în sufletele bravilor noștri străbuni geto-daci, despre care știm că viețuiau după principii religioase superioare, izvorâte din credința lor în nemurirea sufletului și în existența vieții veșnice. Așadar, nu le-a fost prea greu Sfântului Apostol Andrei și celorlalți misionari creștini, veniți din sudul Dunării sau din Asia Mică, să propovăduiască Evanghelia Împărăției lui Hristos, pe vechiul nost’ pământ, încă din a doua jumătate a secolului I d.Hr., mai întâi în ținuturile dintre Dunăre și Mare, apoi, spre nord, în adâncul pădurilor subcarpatice și montane, unde existau comunități omenești, cu sufletele pregătite să primească credința în Dumnezeu Cel unic în ființă și întreit în Persoane.

 

Este de ajuns să amintim martiriul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, din 12 aprilie 372 – ale cărui sfinte moaște au fost primite cu bucurie și cinstite cu evlavie de marele Vasile, arhiepiscopul sfânt al Cezareei Capadociei –, ca să conștientizăm noblețea sufletească și spiritul de jertfă al strămoșilor noștri, care locuiau, alături de goții păgâni cotropitori, în zona de curbură a Carpaților, respectiv, pe teritoriul de astăzi al Eparhiei noastre. Ei și-au asumat crucea slujirii și mărturisirii lui Hristos, chiar cu prețul vieții, fiind convinși că nu aici, pe pământ, au cetate stătătoare (cf. Evrei 13, 14), ci în lăcașurile cerești ale Împărăției lui Dumnezeu, unde nu există durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit, în comuniunea iubirii divine și în lumina cea neînserată a Învierii lui Hristos.

 

Iubiți fii sufletești,

 

Dacă nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu a fost singurul lucru nou sub soare (Sfântul Ioan Damaschin), Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos constituie, indubitabil, cel mai mare și însemnat eveniment petrecut vreodată în istoria umanității, deoarece aceasta l-a ajutat pe om săși înțeleagă rostul viețuirii sale pământești, din perspectiva veșniciei. Poate că, de-a lungul existenței sale, lumea va fi cunoscut multe lucruri extraordinare și personalități fascinante, care au influențat, mai mult sau mai puțin benefic, evoluția societății umane, dar nimeni și nimic n-a putut transforma ontologic firea umană, ridicând-o din stricăciune întru slavă, așa cum a făcut-o Cel cunoscut pretutindeni cu numele de Iisus din Nazaret, Care n-a fost un simplu prooroc, ci Dumnezeu-Omul.

 

Prin întrupare, răstignire și înviere, Hristos Domnul, Noul Adam, a împlinit, întru smerenie desăvârșită și ascultare jertfelnică față de Dumnezeu Tatăl, lucrarea de izbăvire sau mântuire a neamului omenesc din robia păcatului și a morții. Fiind Calea, Adevărul și Viața (cf. Ioan 14, 6), le-a descoperit oamenilor că viața pământească are valoare eternă și, tocmai de aceea, trebuie trăită frumos, în iubire față Dumnezeu și față de aproapele, cultivând virtuțile care transfigurează chipul, precum bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, cinstea ș.a. (cf. Galateni 5, 22–23), acestea nefiind altceva decât daruri ale Duhului Sfânt, revărsate asupra omului smerit și iubitor. Din nefericire, contemporanii Săi, cu puține excepții, n-au fost capabili să intuiască în Persoana lui Iisus pe Mesia Cel prezis de profeții Vechiului Testament, cu toate că El Și-a dovedit dumnezeirea, atât prin puterea cuvântului (cf. Matei 7, 29), cât, mai ales, a faptelor minunate săvârșite spre binele celor necăjiți și întristați (cf. Matei 4, 23–24).

 

Iar, când a considerat că Și-a încheiat misiunea de propovăduire a Evangheliei, după ce le-a încredințat celor doisprezece ucenici ultimele Sale învățături (cf. Ioan, capitolele 13–16), a acceptat să bea, fără împotrivire, paharul suferințelor provocate de oamenii pătimași și răi (cf. Matei 26, 39), Și-a asumat batjocura, tortura și moartea pe crucea Golgotei, ștergând păcatele tuturor oamenilor, cu Scumpul Său Sânge. El, Cel fără de păcat, S-a jertfit pentru noi, păcătoșii, spre a ne împăca cu Părintele ceresc și a ne așeza în starea paradisiacă originară, din care a căzut vechiul Adam, din pricina întreitului păcat al lăcomiei, mândriei și neascultării.

 

S-a străduit mult vrăjmașul diavol să zădărnicească acțiunea de eliberare a oamenilor de sub stăpânirea sa, împlinită de Domnul Hristos, dar n-a avut succes. De vreme ce a eșuat în pustia Karantaniei, unde Iisus i-a respins ispitirile referitoare la lăcomie, trufie și slava deșartă (cf. Matei 4, 1–10), a făcut o ultimă încercare, în ultimele zile de viață pământească ale Mântuitorului. Închipuindu-și că Iisus va ceda în fața durerii provocate de chinurile fizice, diavolul a sperat că Domnul va abandona planul de salvare a oamenilor, salvându-Și propria viață. Pentru aceasta, s-a folosit de ura și viclenia mai-marilor poporului evreu, prin intermediul cărora I-a propus coborârea de pe cruce (cf. Matei 27, 40), ceea ce echivala cu renunțarea la jertfă.

 

Însă Fiul lui Dumnezeu l-a rușinat încă o dată pe vrăjmaș, biruindu‑l pentru totdeauna prin puterea iubirii Sale infinite față de om: a suportat durerile morții până la capăt și, atunci când a voit El, Și-a încredințat duhul în mâinile Părintelui Său (cf. Luca 23, 46). Prin acest gest, a arătat tuturor că diavolul nu putea avea stăpânire asupra Sa; dimpotrivă, în clipa în care a intervenit moartea biologică, Hristos a coborât cu sufletul în împărăția întunericului, pe care l-a risipit cu strălucirea luminii Sale dumnezeiești, a zdrobit porțile iadului, a nimicit moartea și a pus capăt stăpânirii diavolului. Totodată, le-a binevestit și celor din iad Evanghelia Împărăției, apoi i-a eliberat pe toți drepții Vechiului Testament, care adormiseră cu credința în El, chiar înainte de întrupare, așezându-i în raiul desfătării.

 

Iar a treia zi, a înviat din morți ca un biruitor, prin revenirea sufletului Său omenesc în trupul ce se odihnea în mormânt; deși separate, pentru scurtă vreme, acestea – adică trupul și sufletul Mântuitorului – nu fuseseră nici o clipă despărțite de dumnezeire. De altfel, Învierea Domnului a fost posibilă tocmai datorită unirii celor două firi, omenească și dumnezeiască, în ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iar efectul imediat al Învierii a fost transfigurarea trupului omenesc al lui Hristos, în sensul că acesta a dobândit noi însușiri, datorită cărora a putut penetra materia, ieșind prin piatra mormântului, fără a-i strica pecețile. După ce a înviat din morți, în prima zi a săptămânii, S-a arătat de mai multe ori femeilor mironosițe și sfinților Săi ucenici, încredințându-i că El era același Om, pe care Îl văzuseră mort pe cruce și îngropat în mormânt străin, dar, totuși, diferit.

 

Prin învierea Sa, Mântuitorul ne-a încredințat pe toți că moartea, vrăjmașul cel din urmă al omului (cf. I Corinteni 15, 26), a fost înfrântă de Cel ce este Învierea și Viața (cf. Ioan 11, 25), prin excelență; că moartea biologică, înțeleasă ca despărțire temporară a sufletului de trup, nu este altceva decât o trecere a omului într-un alt plan al existenței și că toți vom învia, la sfârșitul istoriei, având trupurile pnevmatizate sau transfigurate ca și Trupul Său înviat.

 

În concluzie, Învierea lui Hristos este de fapt înnoirea și învierea firii omenești, rezidirea și reîntoarcerea la viața fără de moarte pe care a avut-o primul Adam (cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 18-a, 1). „Că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om, și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos, toți vor învia”, ne încredințează Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 21–22).

 

Dreptmăritori creștini,

 

Praznicul Învierii Domnului din acest an, pe lângă importanța sa teologică și duhovnicească, are, pentru dreptcredinciosul popor român de pretutindeni, o semnificație aparte, deoarece sărbătorirea Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ne îndatorează, printre altele, să medităm și la credința jertfelnică a înaintașilor noștri, întemeiată pe Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a dovedit a fi mai tare decât necazurile vieții și decât însăși moartea.

 

Oricine cercetează istoria României, cu onestitate și obiectivitate, constată că tot ceea ce a împlinit, de-a lungul veacurilor, poporul român s-a datorat credinței sale nestrămutate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar Biserica lui Hristos din această țară binecuvântată, prin vrednicii ei slujitori, și-a făcut datoria de mamă iubitoare față de fiii duhovnicești, pentru care s-a rugat neîncetat, le-a cultivat conștiința unității de limbă, de neam și de credință, i-a povățuit spre toată fapta cea bună, determinându-i să fie toleranți și altruiști cu cei de altă etnie și credință religioasă, dar, mai ales, i-a călăuzit și îmbărbătat la luptă, pentru împlinirea idealurilor sale de unitate și demnitate națională.

 

Numai credința în Hristos Cel răstignit și înviat poate explica curajul și eroismul românilor care au luptat în războaiele de apărare și neatârnare a țării, în fața străinilor cotropitori. Fiind convinși că scopul luptei lor era unul just, luptătorii români din toate timpurile au crezut cu toată ființa că jertfirea vieții lor pe câmpurile de luptă nu era zadarnică; au avut certitudinea că sufletele lor vor fi rânduite de Hristos Domnul în corturile drepților, iar părinții și copiii lor, rămași acasă, își vor trăi viața pământească, în pace și libertate, pomenindu-i cu recunoștința cuvenită.

 

De aceea, în această sfântă zi de Paști, care înseamnă învierea sufletului din moartea păcatului și biruința Vieții asupra morții, se cuvine să aducem mulțumire Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că ne-a ocrotit neamul pe parcursul răstignirilor sale istorice, l-a înviat spiritual și cultural și l-a ajutat să dăinuiască în timp, în pofida încercărilor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți de a-l spulbera de pe scena istoriei.

 

Cât despre noi, cei de astăzi, s-ar cuveni să învățăm mai mult din trecutul glorios al strămoșilor noștri și să înțelegem că doar uniți vom fi puternici în fața dușmanului; că cea mai mare recunoștință pe care o putem arăta, în acest an cu valoare de simbol, eroilor credinței și ai neamului românesc, precum și tuturor celor care au făurit România Mare, în urmă cu o sută de ani, constă în păstrarea unității de credință și de neam. După cum cea mai mare blasfemie față de memoria înaintașilor noștri ar putea fi sărbătorirea Centenarului Unirii de către români aflați în stare de dezbinare; un păcat cumplit de care nădăjduim să ne tămăduiască Bunul Dumnezeu.

 

Chiar dacă evenimentele sociale, politice și economice care se desfășoară în aceste vremuri tulburi sunt de natură să ne descumpănească uneori, să nu uităm că părinții și bunicii noștri și-au jertfit viața pentru apărarea patriei și a credinței noastre strămoșești, drept pentru care suntem datori să păstrăm nealterată moștenirea teritorială, culturală și spirituală, răscumpărată de ei cu preț de sânge, ca s-o putem transmite neștirbită copiilor și nepoților noștri.

 

Cu aceste gânduri despre Învierea lui Hristos, izvorul credinței jertfelnice a românilor dintotdeauna, vă rog și vă îndemn să rămâneți statornici în dreapta credință strămoșească (cf. Efeseni 2, 20), având nădejde neclintită în pronia divină și iubire concretă față de semeni, ca expresie a iubirii de Dumnezeu. Sărbători fericite! Hristos a înviat!

 

Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments