“Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a început a plange, zicand ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfarsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de ganduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit.
„De ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atata bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?”
Nu stiu în ce masura crestinii de azi sant obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui starneste mai multe neantelegeri decat învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sant de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarat ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicand ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare.
Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramanand nestramutat în firea Sa dumnezeiasca. Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framantari ca si verisoara mea.
„Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pana la sfarsitul zilelor noastre”. Gandeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste ganduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sant o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atat de usor sufletul pentru patrie. E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavarsit.
Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci cand S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dansul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnandu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atat de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci cand El a slabit, cand s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzandu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfantului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfantul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decat putem gandi noi, si nu întamplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cand vor ajunge sa fie dati în mainile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfantul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapanul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat“, cum cantam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavarsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?”
A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus.
Noi santem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii.
Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru.
În zilele patimii lui Hristos, cand a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugandu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau.
Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pana atunci acest curaj era cu neputinta.
Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu.
Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu.
Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfarsitul proscomidiei:
„În mormant cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu talharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplandu-le, Cela ce esti necuprins“.
De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cat se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor”.
Parintele Savatie Bastovoi: (sursa online)
