„De ce, deşi cunoaştem binele, nu-l făptuim? Cum se poate să tăcem în cele din urmă binele?
Cum se leagă toate acestea de autocunoaştere?”.
Cel mai bun mod de a rezolva o problemă este să pui întrebările potrivite. Oamenii ştiu cu adevărat ce este binele? Binele este oare un lucru? Poate ceva care-mi face bine mie să nu fie, totodată, bun pentru ceilalţi? Sau se poate ca ceea ce mă mulţumeşte să nu fie în cele din urmă bun? Poate cineva aborda sensul binelui, dincolo de dictările şi criteriile moralei lui subiective, dar şi ale judecăţii sociale?
După cum spun şi Părinţii Bisericii, principala greşeală a omului este necunoaşterea. Nu cunoaştem ce este binele întrucât nu cunoaştem nici cine suntem noi înşine.
Dacă începem de la această bază, vedem că oamenii nu cunosc binele fiindcă binele nu este lucru, idee, teorie, o poruncă morală şi practică sau un ansamblu de reguli.
Nu cunosc binele pentru că nu-l caută într-o persoană. Bun este doar Hristos. Incă un motiv pentru care nu-l cunosc este pentru că nu cunosc distanţa care-i desparte de Bine, de Iisus Hristos, dar îndeosebi pentru că făptuiesc şi gândesc tot ceea ce le trece prin cap astfel încât să nu fie informaţi, să nu conştientizeze această distanţă.
Cunoaşterea binelui este o cunoaştere prin trăire, care nu vine prin lecturi şi seminarii, prin formare şi educaţie morală. Această cunoaştere vine atunci când omul este iubit de singurul Bine adevărat.
Lumea trâmbiţează şi propovăduieşte „iubiţi-vă unul pe altul”, dar asta nu se întâmplă, de vreme ce nimeni nu poate să iubească pe altcineva, dacă nu este iubit el însuşi de Domnul iubirii. Un om care nu are conştiinţa că este copilul lui Dumnezeu n-a fost iubit în profunzime şi de aceea nu ştie cum să iubească la rândul lui. De obicei nu vrea, şi dacă vrea, vrea puţin. Aşadar „cunosc” înseamnă că prin trăire am devenit chipul iubirii.
Religia este un mod de a face transcendentul pământesc. Credinţa şi cultul promovate de religiozitate au ca scop principal predarea de bunăvoie a dinamicii umane individuale în mâinile „Fiinţei” superioare şi absolute.
Nu există în esenţă atei. Există doar oameni cărora le e greu să dea jos şinele lor de pe piedestalul pe care cu mult efort l-au aşezat. Aşadar pe un asemenea om l-aş ajuta să înţeleagă dacă cunoaşte cu adevărat „binele”, dacă are sentimentul că a fost iubit cu adevărat. Am ajuns la concluzia că 99% din oamenii pe care i-am întâlnit în ultimii 20 de ani din poziţia de psihoterapeut nu au fost iubiţi suficient. Sunt înfometaţi de iubire. Aşadar cum să vrea să dea cineva înfometat mâncare (adică ceea ce nu are) altora, la fel de înfometaţi ca şi el? E o logică simplă. Nu-i nevoie de filosofie. Există pretutindeni în jurul nostru, şi mai ales înlăuntrul nostru, lipsă de iubire. Aşadar, de vreme ce n-am fost iubit, cum să cunosc binele?
Cum ştiu cine e mama mea? Am invăţat prin trăire, pe când mă îngrijea şi mă hrănea când eram prunc, copil. O cunosc din relaţia mea cu ea. Din această relaţie a mea prin intermediul experienţei am interiorizat, am învăţat să recunosc şi să definesc bunătatea ca valoare, slăbiciune sau putere. Nu am nicio îndoială că mama mea este acea femeie. Am încă în mine mirosul sânului ei de când mă alăpta sau mă îmbrăţişa. In felul în care am cunoscut prin experienţă iubirea, în acelaşi fel abordez bunătatea, binele.
Pentru ca omul să se cunoască pe sine, trebuie la început să aibă conştiinţa elementară a necunoaşterii lui. Aşadar primul pas spre bine este conştiinţa bolii dinlăuntrul tău. Boala nu este o afecţiune organică. Asemenea boli vin să ne clatine şi să ne spună că nu suntem dumnezeii care credeam, că nu putem rezolva singuri problemele noastre. Din momentul acela îndumnezeirea sinelui se opreşte, omul începe să caute şi îşi spune că, de vreme ce nu este suficient, îl va căuta pe cel ce este hipersuficient. Intrucât are nevoie de asta, va încerca să umple golul din el trăind iubirea. In punctul acesta al insuficienţei lui conştiente, vine prilejul pentru conştientizarea filiaţiei, adică a certitudinii că sunt copil al tatălui meu adevărat, al adevăratului Dumnezeu.
Omul nu este suficient şi autonom. Dacă gândeşte că are aceste două însuşiri este bolnav. Cel ce n-a primit iubire, cel sărac, lipsit, va fi mereu, obligatoriu, egoist. Şi asta pentru că simte că nu are şi vrea să primească. Inevitabil, cel sărac în iubire este zgârcit. Cel ce simte că şinele său este bogat, adică suficient şi sătul, sigur, are opţiunea de a fi generos.
Pentru acesta din urmă răul, ca opţiune existenţială, nu are sens. Dimpotrivă, recunoaşterea dreptului de a oferi ceea ce a primit este inevitabilă. Identificarea lui cu Binele nu-i lasă spaţiu să nu fie bun.
Prin urmare, calea coridoarelor către bine este: autocunoaşterea (conştiinţa necunoaşterii şi a lipsurilor mele); conştiinţa dorinţei de suficienţă prin trăire a iubirii (râvna cunoaşterii), conştiinţa filiaţiei (întâlnirea cu iubirea, cu Hristos), dorinţa lărgirii relaţiei mele personale cu iubirea.
Fragment din cartea „Cât suporţi adevărul?”, Editura Egumenita
Elena – Alina Zavate Editor Buna Vestire .net
