„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”6 min de citit

Aici se dezvăluie taina tainelor – a vederii prin credinţă.

Dumnezeieştii părinţi ne încredinţează, şi e adevăr din Sfintele Scripturi, că sunt trei trepte ale luminii, trei lumini.

O, credincioşilor, să ne pătrundem adânc, căci îndeosebi a voastră este această taină, a celor credincioşi – taina celei de-a treia lumini. Taina tuturor tainelor. Pentru că, dacă primele două lumini sunt din lumea aceasta creată, cealaltă lumină este necreată. Lumina din lume e creată şi se adresează simţurilor .

 Aşa se face că noi, folosind simţurile acestea de Dumnezeu dăruite, privim, pipăim, ne atingem unii de alţii. Asta-i treapta de lumină sensibilă, trupească, materială.

A doua treaptă de lumină e lumina inteligenţei, a minţii, intelectuală, prin care cunoaştem raţiunile, rosturile, darurile lucrurilor; de la gospodina care ştie să deosebească o plantă medicinală de alta, până la savanţii care cercetează stelele, macrocosmosul şi microcosmosul.

 Aceste două lumini vin din lumea creată – lume care se compune şi se descompune; e lumea cu timpul. Şi, cum spune Sf. Atanasie cel Mare, “tot ce începe şi sfârşeşte”. Adică lumea trecerii, a naşterii, a stricăciunii şi morţii. Oricât de mare savant ar fi cineva, dacă rămâne numai la aceste două lumini, rămâne în lumea trecerii, a naşterii, stricăciunii şi morţii. În schimb, cealaltă lumină este lumina pentru care Psalmistul spune: “La Tine este izvorul vieţii; întru lumina Ta vom vedea lumină” – lumina care pleacă din Izvorul vieţii; lumină, deci, necreată, lumină din veşnicia lui Dumnezeu şi pentru veşnicie; lumină care umple Creaţia şi Îl arată pe Hristos Cel răstignit şi înviat în firea lui omenească, Îl arată strălucind în lumină – în lumina cea neapropiată.

Cum zice, atât de adânc şi luminos, cântarea Bisericii: “Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi cântându-I cântarea de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”.

Lumină neapropiată. Antinomie, rostesc deîndată teologii. Pentru că această lumină e neapropiată şi, în acelaşi timp, atât de aproape, dar fără a sta în putinţa noastră a o atinge, şi nicidecum a o epuiza. Ea este din veşnicie, nu-i din lumea noastră. Aceasta este lumina pentru care Mântuitorul a rostit cuvântul: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”, au crezut în această lumină, care e lumina Învierii, lumina neapropiată, lumina din izvorul Dumnezeirii; şi e deosebită de celelalte două lumini, care sunt create şi te situează în lumea morţii.

 Deci oricât de învăţat ar fi cineva, de ar călători până la hotarele universului, dacă el rămâne numai în cele create, rămâne în lumea crucii şi a morţii.

 Numai dacă se deschide lui Hristos şi luminii pe care El a adus-o din veşnicie, numai atunci participă omul la lumina veşniciei, adică a biruit păcatul, stricăciunea şi moartea. Aceasta nu ne dă dreptul, în vreun fel, ca, prin mântuire, să ne socotim nişte privilegiaţi. Dacă nu rareori în istorie au fost văzuţi oameni învăţaţi care dispreţuiau pe credinicioşi şi dacă, iată, acum, credincioşii descoperă că ei înşişi participă dincolo de lumina creată – deci dincolo de lumina care e supusă amurgului şi morţii – la lumina necreată, nici ei să nu-i dispreţuiască pe ceilalţi, căci pot cădea în capcana aceleiaşi gândiri discriminatorii.

Vouă, credincioşilor, vi se oferă acest dar. Şi pentru voi rosteşte Dumnezeu: “Bucuraţi-vă!”, cum a spus acelor femei mironosiţe, în această bucurie a veşniciei. Pentru că voi vă împărtăşiţi din acea lumină veşnică; şi orice savant, dacă se deschide şi el, prin credinţă, întru Hristos, asemenea unui Newton sau Einstein, va pregusta din veşnicia luminii dumnezeieşti.

Această lumină are ochiul ei. Căci dacă există ochi firesc, trupesc, pentru lumina sensibilă, simţitoare, dacă avem ochiul minţii, al inteligenţei – să-i zicem ochi intelectual – prin care cercetăm legile scrise de Dumnezeu, care conduc universul (căci Dumnezeu-Ziditorul zideşte în noi şi ochii aceştia), pentru cealaltă lumină, a veşniciei – cum o numeşte cântarea de Paşti atât de strălucitor: lumina cea fără de ani, lumina cea pururea fiitoare, lumina cea neînserată, neîntunecată, neapusă – pentru ea ne-a dăruit Dumnezeu ochiul credinţei.

Credinţa este ochiul duhovnicesc, ochiul acestei lumini, ochiul Duhului Sfânt. Cum zice Sf. Grigorie de Nyssa: “Slava ochilor tăi, creştine, e ca ochii tăi să fie ochii Duhului Sfânt”.

La această lumină e chemat credinciosul, şi tot omul.

 De aceea a zis Mântuitorul: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”.

Cu această lumină, a credinţei, se construieşte podul, puntea între cele două ţărmuri: între Hristos cel înviat, de pe ţărmul Învierii, şi noi, cei de aici, de dinainte de cruce, sau în starea de mântuire a lumii prin cruce şi moarte, spre Înviere. Acesta este darul unic al omului.

 Aceasta e fericirea unică a omului, a tot omul.

 Gândiţi-vă: ce sărmană, ce nefericită ar fi starea noastră dacă s-ar limita la ochiul trupesc! Doamne, pe acesta îl au şi necuvântătoarele, animalele.

Observaţi suişul, cântăriţi cum ne-a construit Dumnezeu! E o mare deosebire, e o logică, e o realitate negrăită; pentru că întrebarea este: are omul un viitor?

 E suişul continuu chemarea omului? Da, nu putem tăgădui. Pentru că de la ochiul acesta firesc, pe care îl are şi animalul, omul a trecut, prin chemarea lui Dumnezeu, pascal a trecut la ochiul minţii, şi poate cerceta adevărul lucrurilor, şi se poate dărui ştiinţelor sau artelor. Dar nici aici nu-i oprire.

 Ce săracă ar fi lumea dacă s-ar opri numai aici! –pentru că s-ar opri în lumea morţii. Căci, deopotrivă, şi lumina ochiului trupesc, şi lumina minţii te instituie în lumea celor create.

 Pe om însă, Dumnezeu îl cheamă mai sus, la altă lumină.

 Şi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul “trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

 

Aşa îl înalţă Dumnezeu pe om din treaptă în treaptă, către Înviere.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments