Dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:
Întaia pazire: aducerea aminte de pacatele facute. Sa nu uiti, ci sa-ti amintesti pururea de pacatele pe care le-ai savarsit. Ca asa îti porunceste Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: ,,Eu sant Acela care sterge pacatele tale si nu Îsi mai aduce aminte de faradelegile tale” (Isaia 43:25). Aceasta sa faci, adica sa-ti amintesti pacatele tale, nu ca sa-ti chinuiesti cugetul – îti spune dumnezeiescul Gura de Aur, în Omilia IV la Statui – ci sa-ti pedepsesti sufletul, ca sa nu mai zburde la patimi si sa nu mai cada iarasi în aceleasi. Ca, prin aducerea aminte, sa cunosti marele dar ce L-ai primit de la Dumnezeu ca sa-ti ierte atat de multe pacate, dupa cum si Pavel si-a adus pururea aminte ca a prigonit Biserica, pentru ca sa arate cat de mare este harul lui Dumnezeu – spune Sfantul Ioan Gura de Aur (Cuvîntul XXXVIII la I Corinteni).
Unul care a scapat dintr-o mare primejdie, cand îsi aminteste ce a patit, tremura si se înfricoseaza, si frica aceasta îl face sa nu mai cada iarasi în aceeasi prapastie. Asa si David, dupa ce i-au fost iertate pacatele, întotdeauna si le amintea si le avea înaintea ochilor lui. De aceea si zice: ,,Si pacatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50:4).
Daca voiesti – îti spune Sfintitul Augustin – sa-Si întoarca Dumnezeu fata Sa de la pacatele tale, trebuie ca tu sa le ai pururea înaintea ta, sa le privesti si sa plangi pentru ele. Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune acelasi: ,,Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea pacatelor precum neancetata aducere aminte si necurmata lor osandire”. (Cuvîntul II cum ca spre folos este ca proorociile nu sant limpezi).
Sfantul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci cand îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit. Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, s-ar putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau, aducandu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cand este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai savarsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savarsit multe pacate cu care ai maniat pe Dumnezeu.
A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si întovarasirea cu cei fara de randuiala si, mai cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii aceia cu care ai pacatuit trupeste. Fiindca, una din doua: sau tu trebuie sa fugi de ei, sau ei trebuie sa se îndeparteze de tine si sa-i alungi, daca-i ai în casa la tine, fie ca este slujnica, fie ca este argat, fie ca este unul din prietenii tai. Caci despre acestia a vorbit Domnul: ,,Iar daca ochiul tau cel drept te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine, caci mai de folos îti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat în gheena” (Matei 5:29).
Sa nu te încrezi niciodata în tine, zicand: Eu pot sa ma întovarasesc cu oameni vatamatori si sa nu ma vatam! Înselator este gandul acesta, fiindca scris este: ,,Nu te încrede în dusmanul tau niciodata” (Isus Sirah 12:12). Si unii dascali sant de parere ca acel prea-întelept Iosif, daca n-ar fi fugit din iatacul stapanei sale, de buna seama ar fi cazut în pacat. Cine se teme de primejdie nu va cadea într-însa, dar cine o îndrageste, acela va cadea: ,,Cel ce iubeste primejdia, va cadea într-însa” (Isus Sirah 3:25). De aceea spune si dumnezeiescul Gura de Aur: ,,Cel ce nu fuge departe de pacate, ci merge aproape de ele, cu frica va trai si de multe ori va cadea într-însele” (Cuvantul XV la statui).
A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa încat, daca este cu putinta, sa alergi îndata la duhovnic ori de cate ori vei savarsi un pacat cat de mic, care se iarta, nu doar cand vei savarsi un pacat mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sant aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele mici, caînd sant marturisite, nu sporesc, dupa cuvantul Scararului: ,,Vanataile care sant date la iveala nu se vor înrautati, ci se vor tamadui” (Cuvantul lV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte întelept: cand li se strica cuibul, nu se mai duc acolo. Asa fac si diavolii: fug de cel ce se spovedeste des, fiindca, prin marturisirea deasa, îsi pierd cuiburile si mrejele lor, dupa cum i-au spus dracii unui calugar îmbunatatit, ca ei nu au mijloace si nici putere împotriva cui se spovedeste des. Si, pe langa aceasta, au mai spus ca, atata timp cat omul se afla nespovedit, toate madularele lui sant ca si legate de pacat si nu se pot misca spre a face binele; dar, cand se va spovedi, numaidecat ele sant dezlegate. Si pentru ce altceva nu s-a scaldat Neeman Sirianul o singura data în Iordan, ci de sapte ori, decat pentru a ne învata pe toti – mici si mari, patriarhi si arhierei, duhovnici si preoti – sa ne spovedim de sapte ori, adica des, cat mai des cu putinta (pentru ca numarul sapte înseamna, în dumnezeiasca Scriptura, „de multe ori”). Si ne mai învata sa ne scaldam în apele pocaintei, al carei chip fusese Iordanul, pentru ca într-însul boteza înainte-mergatorul ,,botezul pocaintei, întru iertarea pacatelor” (Marcu 1:4). […]
Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adanci în pamant, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adanci în inima celui ce se spovedeste des. Sau – mai bine zis – dupa cum un copac batran si mare nu poate fi doborat dintr-o singura lovitura, tot asa, un obicei si o deprindere veche si rea nu se poate dezradacina si nimici cu totul doar cu o singura suferinta a inimii (si aceea, poate, nedesavarsita) pe care a aratat-o la spovedanie cel ce se pocaieste, cu toate ca pacatul lui a fost iertat prin rugaciunea de iertaciune a duhovnicului.
Al doilea folos al marturisirii dese: cine se spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale, deoarece, usurandu-se neancetat de multimea pacatelor prin deasa marturisire, acestea raman tot mai putine. Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si sa si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste des, datorita numarului mare de pacate care se îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca raman nemarturisite, raman prin urmare si neiertate.
Pentru aceea, diavolul are sa i le aminteasca în ceasul mortii sale, si atat de mult îl va stramtora, încat îl vor trece sudorile mortii si va plange cu amar, sarmanul, dar fara nici un folos, fiindca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.
Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des, chiar de va savarsi vreodata un pacat de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în harul lui Dumnezeu, si cate fapte bune va face, îl vor învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savarseste si el acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntarziat sa se spovedeasca, cata vreme ramane nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine – posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea – nu-i sant vrednice pentru a-i castiga plata si viata vesnica, pentru ca sant lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si temelia tuturor faptelor care duc la mantuire. (Vezi si capitolul X al ,,Învataturii catre duhovnic”).
Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mantuit. Si diavolul – care este pururea obisnuit sa mearga la morti, nu numai la moartea pacatosilor, dar si la cea a sfintilor (cum spune marele Vasile în talcuirea Psalmului 7) si înca si la aceea a Domnului, potrivit cu cuvantul: ,,Vine stapanitorul acestei lumi, si el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30) – diavolul, zic, care merge la mortile oamenilor, sa vada daca va gasi ceva, va merge si la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindca acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie, si socotelile lui sant limpezi si catastifele lui sant bine cumpanite, datorita desei marturisiri. Iar cel ce nu se spovedeste des este foarte cu putinta sa moara nespovedit, si astfel sa fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarasi cu usurinta în pacat, si nu se spovedeste, iar moartea vine pe neasteptate.
Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi împiedica si-i înfraneaza pe oameni de la pacat. Fiindca cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are gandul la pacat, se opreste numaidecat, socotind rusinea pe care o va simti cand se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris si Sfantul Ioan Scararul: ,,Nimic nu da diavolilor si gandurilor (vinovate) atata putere asupra noastra, cat faptul de a le lasa pe acestea nemarturisite, si sa fie hranite în inima.”
Si iarasi: ,,Sufletul care întelege marturisirea este oprit ca de un frau sa nu mai pacatuiasca, fiindca pe cele nemarturisite le savarsim fara frica, ca si cum am fi în întuneric” (Cuvantul IV). De aceea, acelasi sfant graieste pentru fratii acelei minunate chinovii pe care o înfatiseaza, ca aveau cate o tablita atarnata de cingatoare, pe care îsi scriau gandurile în fiecare zi, si le spuneau prin spovedanie la acel mare staret.
Asadar, frate al meu pacatos, afland de acestea, mergi mai des la sfintita Marturisire, caci cu cat mai des mergi la aceasta baie, cu atat mai spornic te vei curata. Nu amana timpul potrivit zicand: Sa fac acest lucru, si pe urma merg sa ma spovedesc! – fiindca Dumnezeu, desi de multe ori Se arata îndelung rabdator, totdeauna soseste la timp. ,,Sa nu zici: Am pacatuit, si ce mi s-a facut mie? Ca Domnul este îndelung-rabdator. Ca mila si mania de la El sant, si peste cei pacatosi se va odihni mania Lui” (Iius Sirah 5:4, 7). Adu-ti aminte mereu de Samson, care, desi de trei ori a izbutit sa-si rupa legaturile cu care îl legasera cei de alt neam, a patra oara n-a mai izbutit sa le rupa si sa scape. ,,Voi face ca mai înainte, si ma voi scapa de ei. Dar nu stia ca Domnul Se departase de el” (Judecatori 16:20).
Asa si tu, frate, cu toate ca o data, si de doua ori si de trei ori pacatuind si zabovind sa te îndrepti si sa te spovedesti, mai tarziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit sa te spovedesti si sa te îndrepti, daca si a patra oara pacatuind amani vremea potrivita pentru marturisire, poate ca nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit si neandreptat. Care lucru sa dea Domnul sa nu se întample niciodata vreunui Crestin.
A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de la sfarsitul vietii tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului.
Fiindca aducerea aminte si teama de acestea patru se face întru tine ca un frau puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti.
Dupa cum graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: ,,În tot ce faci, adu-ti aminte de sfarsitul tau, si nu vei pacatui niciodata” (Sirah 7:38). Asadar, atunci cand gandul cel viclean si diavolul, ca si patimile tale, se lupta cu tine si te îndeamna sa pacatuiesti fa asa: întai, pune în fata ta moartea si cugeta ca însusi acest trup al tau – care acum pofteste sa curveasca, sau sa ucida, sau sa fure sau sa savarseasca vreun alt pacat – va muri si îsi va pierde frumusetea, sanatatea, grasimea si toate puterile lui, si o sa ajunga un hoit, slut, fara chip, fara frumusete, fara suflet. Gandeste-te ca acesta are sa fie înmormantat într-un mormant prea-întunecat, si acolo are sa se risipeasca si o sa ajunga hrana viermilor, împuticiune, putreziciune si pulbere. Adu-ti aminte cata spaima, cata durere, cata groaza vei încerca atunci cînd sufletul se va desparti de trup, caînd îti vor sta în preajma diavolii, ca sa te rapeasca, si nimeni nu se va afla sa te ajute.
Sa iei aminte ca acelasi lucru are sa se întample si acelui ins cu care doresti sa savarsesti pacatul.
Fiindca acest trup, pe care acum tu îl iubesti si-l poftesti atat de mult, peste putin are sa se faca dupa moarte deopotriva: un hoit nefericit, putreziciune, hrana viermilor si împuticiune. Si, mai presus de toate acestea, aminteste-ti ca însasi moartea este ca un hot care vine pe neasteptate, încat nu stii niciodata cand vine la tine. Se poate sa vina în aceasta zi, în acest ceas, în aceasta clipa, si tu, care te simteai bine ziua, sa nu apuci sa mai vezi seara, si tu, care ai ajuns pana seara, sa nu mai apuci a doua zi, dupa cum a grait Domnul: ,,Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului” (Matei 25:13). Trage învatatura din acestea, frate al meu, si spune asa în sinea ta: Daca eu am sa mor, si poate de o moarte naprasnica, ce am sa ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci m-am bucurat de toate placerile lumii? Ce voi castiga daca savarsesc acest pacat? Ce-mi va ramane daca voi faptui aceasta ticalosie? Mergi înapoia mea, satano, si tu, gand viclean! Nu vreau sa te ascult, si sa cad în pacat!
În al doilea rînd, daca vrei sa nu pacatuiesti, pune-ti în fata ziua înfricosata a Judecatii si adu-ti aminte de toate cele ce se vor întampla atunci, adica cum cerul se va înfasura ca o hartie, cum stelele vor cadea din cer, cum soarele si luna se vor întuneca, muntii si colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspaimanta si va scadea, stihiile vor arde, pamantul se va cutremura, mormintele se vor deschide si vor învia toti oamenii, de la Adam pana la sfîrsitul lumii, ca sa se înfatiseze înaintea înfricosatului Judecator. Cum, de frica, se vor clinti pana si Îngerii din cer; cum au sa se deschida catastifele si cum are sa fie judecat fiecare, urmand sa dea socoteala în amanunt pentru faptele rele pe care le-a savarsit si pentru gandurile rele pe care le-a gandit. Asadar, pacatosule, asa sa-i zici gandului tau: Daca eu am sa pacatuiesc acum, ce am sa fac atunci, în ziua si în ceasul acela înfricosat? Cum ma voi apara pentru acest pacat, fata de acel judecator nemitarnic si nepartinitor? Ah, cata teama si cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea sa ma tin pe picioare? – cînd voi auzi hotararea aceea cutremuratoare: ,,Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, cel pregatit pentru diavol si pentru Îngerii lui!” Vai! Vai! Cîta rusine voi încerca atunci cand voi sta gol, dat în vileag înaintea a toata acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfintilor, a Dreptilor, a pacatosilor si a toata omenirea!
Desigur, neputand sa îndur acea necinstire si rusine, necuprinsa cu mintea, am sa graiesc muntilor si magurilor sa se prabuseasca si sa ma zdrobeasca, ca sa nu ma mai arat în ochii oamenilor si ca sa scap de urgia unui asemenea înfricosat Judecator, ,,strigand muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ne ascundeti de fata Celui ce sade pe tron si de mania Mielului! (Apocalipsa 6:16).
De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plansul cel nemangîiat, scrasnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atat de mult, pentru ca ti-au pricinuit atatea suferinte. Lucru care este mai cumplit decat celelalte feluri de pedeapsa – potrivit cu Sfantul Maxim. Caci – în cuvîntul de sfatuire catre Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune urmatoarele: ,,Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de spus cu adevarat – lucru pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atat mai mult sa-l îndur (izbaveste-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce urasc cu cei ce sant urati.” Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune capat vreodata.
Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cand iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stanjenesti! Nu, nu te voi savarsi! Si cum, pentru o singura si marunta placere, sa dobandesc o vesnicie de suferinte si sa plang nemangaiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: ,,Doar am gustat putina miere cu varful toiagului pe care îl aveam în mana, si, iata, trebuie sa mor!” (I Împarati 14:43).
A cincea pazire: cunoasterea pacatului. Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscand bine ce lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti oamenii savarsesc pacatul fiindca nu stiu cat de mare rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se numesc „nesocotiti” si „nestiutori”.
Avand în vedere acestea, noi aici îti vom da (putinta) sa cunosti rautatea pacatului, nu în deplinatatea lui – fiindca nici o minte nu poate sa-l înteleaga pe deplin: ,,Greselile, cine le va pricepe?” (Psalmul 18:13), ci numai cat este cu putinta: 1) din pacatul însusi, 2) din împrejurarile lui, 3) dupa pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
- Cunoasterea pacatului din el însusi. Pacatul, prin el însusi, este un rau nemarginit, fiindca este o ocara fata de Dumnezeu cel nemarginit si o defaimare a nemarginitei Sale bunatati si maretii. Deoarece atunci cand tu ai sa savarsesti – sa zicem – un omor, sau curvie, sau furtisag, sau vreun alt pacat, gandeste-te ca Dumnezeu sta de-o parte a ta si diavolul de cealalta parte. Dumnezeu îti spune: Omule, sa nu faci acest pacat, fiindca este ceva împotriva legii Mele; fiindca, daca nu-l vei face, vei cîstiga un Rai vesnic, iar daca îl vei face, vei dobîndi o pedeapsa vesnica! Iar diavolul îti spune: Savîrseste acest pacat, si nu mai tine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei capata pe urma!
Stii ce faci daca vei asculta de diavol si vei savîrsi acel pacat? Aduci ocara lui Dumnezeu, dispretuiesti legea Sa, înjosesti maretia si bunatatea Sa. Daca nu cu vorba, însa cu fapta se vede ca-I spui cuvintele: ,,…departeaza-Te de la mine, ca nu voiesc sa cunosc caile Tale!” (Iov 21:14). Si: Mie nu-mi pasa de Tine, eu nu doresc Raiul Tau, nu pun pret pe pedeapsa Ta, nu ma tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stapan al meu! Pentru aceasta nu vreau sa ascult glasul si porunca Ta! Astfel, te asemeni si tu cu încapatanatul Faraon, care spunea: ,,Cine este acela, Domnul, ca sa-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul!” (Iesirea 5:2). […]
2) Cunoasterea pacatului dupa împrejurarile care îl însotesc. Am aratat, în culori întunecate, cat de mare este rautatea pacatului, privit în el însusi. Acum, îti vom arata rautatea lui si dupa împrejurarile care îl însotesc.
3) Cunoasterea pacatului dupa cele trei pedepse pe care le-a capatat. A ramas acum, frate, sa-ti aratam rautatea pacatului si dupa pedeapsa cea aspra cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la îngeri, b) la oameni, c) în fata lui Iisus Hristos.
- a) Pedeapsa pacatului la îngeri. Numai pentru un gand trufas si hotarîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit pacatul la îngeri, prabusind în iad o multime nenumarata, netinand seama ca erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare dupa fiinta lor, mai întelepte decat toti oamenii, mai puternice decat toate fapturile. Si nu a tinut seama nici de firea lor aleasa, nici de mintea lor prea subtire, nici de cunoasterea nemateriala pe care o aveau, ci i-a osandit cu o pedeapsa vesnica, cu cele mai crancene cazne ale iadului, ca sa ne faca sa întelegem cat de mult uraste si, în acelasi timp, pedepseste pacatul.
- b) Pedeapsa pacatului la oameni. A pedepsit pacatul la oameni, fiindca pe Adam, pe cel dintai om, îndata dupa ce a calcat porunca Lui, l-a izgonit din rai si l-a osandit, pe el si pe noi toti urmasii sai, sa traim pe acest pamant blestemat, cu saracie, cu boli, cu suferinte, cu suspine, cu nefericiri, si în sfarsit sa înfruntam o moarte dureroasa si în afara firii. A pedepsit pacatul, fiindca pe oamenii pacatosi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apa care s-a întins peste toata lumea; fiindca a parjolit Sodoma si Gomora cu un alt si nou potop, de pucioasa si de foc. Si, în sfarsit, fiindca i-a osandit pe pacatosii nepocaiti sa arda de-a pururi în, focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodata sa-i chinuie, si Dumnezeu nu se va milostivi niciodata de nenorocirea lor, nu va asculta niciodata plansetele lor, ci mai degraba îi va lovi si-i va ura în veci. […]
- c) Pedeapsa pacatului în fata lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu pacatul si în fata lui Iisus Hristos, dar cu o atat de aspra pedeapsa, încat toate pedepsele pomenite mai sus, puse alaturi de aceasta, par doar o umbra. Fiindca o singura rana usoara pe fata Mantuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singura biciuire a Lui înseamna o pedeapsa mai mare decat daca Dumnezeu ar fi prapadit întreaga lume si ar fi parasit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli si orice alta faptura. Fiindca ce are de-a face pedeapsa tuturor fapturilor cu cea mai mica suferinta a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfant, Unul nascut? […]
A sasea pazire este rugaciunea. Sfintitul Augustin spune ca omul trebuie sa faca ceea ce poate si sa ceara de la Dumnezeu ceea ce nu poate: ,,Sa faci ce poti si sa ceri ceea ce nu poti.”
Pentru aceasta, si noi – dupa ce ti-am dat, frate, cele cinci mijloace de pazire pentru a nu mai cadea în pacat, mai sus aratate, mijloace pe care le poti folosi de la tine, cu propria ta putinta si alegere – acum, la sfarsit, îti dam si un al saselea mijloc de pazire, care este sfintita rugaciune. Sa nu încetezi asadar sa te daruiesti pe tine lui Dumnezeu, si sa-L rogi prea-fierbinte sa dea putere slabiciunii tale, sa-ti întareasca vointa în aceasta hotarare pe care ai luat-o, cu harul si ajutorul cel de sus, nadajduind ca El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum fagaduieste El însusi: ,,De va striga catre Mine, îl voi auzi, pentru ca sant milostiv” (Iesirea 22:27).
Nu ai putere de la tine însuti? Nu ai încredere în vointa ta? Pricina este ca nu le ceri de la Dumnezeu. ,,Nu aveti, pentru ca nu cereti” – spune dumnezeiescul Iacov (4:2). Te temi de primejdie? Te înspaimanti de ispita pacatului? Privegheaza si te roaga, ca sa nu cazi într-însul. ,,Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita” (Matei 26: 41).
Pentru mai multa usurinta, iata ca-ti însemnam aici rugaciunea de fata:
Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îti multumesc ca, prin marturisirea de taina catre duhovnicul meu parinte, m-ai învrednicit pe mine, pacatosul, sa primesc de la Tine iertarea pacatelor mele. Urmand deci lui David – care spunea: ,,Juratu-m-am si m-am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale” (Psalmul 118:106) – Îti fagaduiesc, cu o vointa hotaratoare a sufletului meu, ca sant gata sa primesc mai bine mii de morti, decat sa mai savarsesc vreun pacat de moarte si cu el sa amarasc nesfarsita Ta bunatate.
Fiindca însa vointa mea este slaba în sinea ei, fara de ajutorul Tau, Te rog fierbinte sa ma împuternicesti cu harul Tau si sa ma întaresti cu ajutorul Tau cel puternic, ca sa raman pana la sfarsit neabatut în aceasta sfanta hotarare a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, da-mi putere sa petrec în pocainta timpul ce-mi ramane din viata mea, ca sa ma bucur aici jos de harul Tau, iar acolo, în cer, de fericita Ta slava, prin soliile prea-binecuvantatei Tale Maici si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Sfantul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta Stramoseasca, 2000.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
