Simţirea păcătoşeniei şi sporirea în nevoinţă1 min read

– Părinte, când cineva nu merge bine în nevoinţă sa, este corect să-şi spună: “Aşa eşti şi aşa vei fi. Nimic mai bun nu aştept de la tine”?

 

– Dacă înfruntă aşa starea sa, se poate înşela; poate ajunge să spună: “Cei care sunt pentru rai, oricum vor merge în el. Aşadar, de ce să mă mai nevoiesc?”. Adică Sfinţii s-au sfinţit fără nevoinţă? Unul ca acesta, deşi nu se nevoieşte, aşteaptă să se îndrepte, să se elibereze de patimile lui. Face ca acel bătrân care, voind să mănânce mure, şedea jos sub rugul de mure cu gura căscată şi aştepta să-i cadă vreo mură în gură.

 

– Părinte, cum pot înţelege dacă am sporire duhovnicească?

 

– Dacă ai simţirea păcătoşeniei tale, vei avea şi sporire duhovnicească. Cu cât îţi vei vedea mai mari păcatele tale, cu atât mai mare simţire vei dobândi şi cu atât mai mult vei spori.

 

– Părinte, se poate ca cineva să-şi recunoască gre­şeala sa şi să nu sporească?

 

– Când omul îşi recunoaşte greşeala sa şi cade iarăşi, fără să vrea, înseamnă că există mândrie sau predispoziţie spre mândrie şi de aceea nu-l ajută Dumnezeu să sporească.

 

A-şi simţi cineva păcătoşenia sa este un lucru mare şi dăruieşte putere mare. După aceea se scârbeşte de sine, se smereşte, atribuie toate bunătăţile sale numai iubirii de oameni şi bunătăţii lui Dumnezeu şi simte o mare recunoştinţă. De aceea. Dumnezeu iubeşte mai mult pe păcătoşii care îşi recunosc păcătoşenia lor, se pocăiesc şi trăiesc în smerenie, decât pe cei ce se nevoiesc mult, dar nu-şi recunosc păcătoşenia lor şi nu au pocăinţă.

Pr Paisie Aghioritul

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments