Sfânta Cruce – legendă şi istorie5 min read

Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea.

De aceea, simpla facere a semnului crucii, este un act de devoţiune adresat Sfintei Treimi, o mărturisire a credinţei noastre ortodoxe, o certitudine a apărării noastre împotriva satanei şi a tuturor relelor care vin de la el, rele care atacă şi sufletul şi trupul nostru. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legend evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei isgonitoare de draci.

Cea mai interesantă legendă pioasă este legarea crucii de pomul cunoaşterii din rai.

La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre . Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.

 Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat.

Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi cea viitoare, până la Judecata Finală.

Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, un sens spiritual pe care evlavia populara l-a însămânţat în ea.

 Cel mai important element al acestei legende este legarea ei de păcatul adamic şi de iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare.

Istoriceşte, sfânta cruce a existat şi pe ea a fost răstignit Mântuitorul, aşa cum ne spun Sfintele Evanghelii, aproape în mod identic: Si ducându-si crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care, pe evreeşte se zice Golgota, unde L-au răstignit şi, împreună cu El, pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc, pe Iisus.” (Ioan 19: 17-18)

  

Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o trece în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

Golgota a rămas ca un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au început să fie aruncate acolo, dar Dumnezeu a schimbat cursul istoriei şi, prin decretul lui Constantin cel Mare, creştinismul a fost scos de sub interdicţia legii romane şi i s-au data aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului, prin decretul de la Milano, din 313. Prin punerea semnului crucii pe scuturile ostaşilor împăratului Constantin, acest semn al mântuirii nu a mai fost un prilej de pedeapsă pentru creştini. Până atunci, aşa cum vedem în catacombele romane, creştinii foloseau semnul crucii pe morminte sau pe pereţii catacombelor într-o formă disimulată, ca o ancoră (cel mai adesea) ca un trident. De atunci începe venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului.

Cea care aduce la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omenirii creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului să-i dea bani pentru a face săpături pe Golgota spre a descoperi sfânta cruce. Dumnezeu i-a ajutat şi crucea a fost dezgropată în 326. Nu a fost greu să fie recunoscută, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu. Aceasta este crucea despre care Sf. Apostol Pavel scrie: „Ca-ci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici.” (1 Cor, 18-19)

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost pusă în basilica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI.

În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în 417.

În urma unui război cu Perşii, sfânta cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta, împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor pentru a recuceri obiectul sacru al crucii. Era în anul 614. Perşii au fost înfrânţi, crucea adusă cu mare cinste la Ierusalim şi patriarhul oraşului a înălţat-o în faţa poporului, în ziua de 14 Septembrie, când tot poporul a căzut în genunchi şi a cântat cu lacrimi:

“Crucii Tale ne închinam, Hristoase,şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Sfânta cruce s-a pierdut, nu au mai rămas decât părţi din ea, aflate în proprietatea unor Patriarhii. Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii spre salvarea ei. În felul acesta cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol.

Dar chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale sfintei cruci, simbolul crucii reprezentat în multiple forme, rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus.

În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă.”

 El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn pentru ca noi, murind faţă de păcate, să traim spre îndreptare” spune Sf. Petru în întâia sa epistola sobornicească, la capitolul 2, vers 24.

 Paradoxul credinţei creştine constă în aceea ca puterea lui Dumnezeu se arată în suferinţă, pe cruce, căci aşa cun mărturiseşte Sf. Pavel, „când sunt slab, atunci sunt tare”.

Pe de o parte, crucea descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a veacului nostru şi, pe de altă parte este provocarea lui Dumnezeu contra concepţiei fataliste a răului şi a morţii, căci ea constituie cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia.

Pe de altă parte, crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus.

Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale.

Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului.

Amin

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments