Să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră3 min read

Atunci când Sfinţii Părinţi spun că pocăinţa este hotărârea de a nu mai face păcatele săvârşite mai înainte şi părerea de  rău  pentru ele înseamnă că trebuie să ne aducem aminte de ele continuu?

 

– Nu, nu trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat separat, ci să avem simţirea continuă a păcătoşeniei noastre. Până la un punct trebuie să se gândească cineva la o greşeală a sa, iar apoi să ceară smerit mila lui Dumnezeu şi, dacă nu există mândrie, Dumnezeu va ajuta. Şi mai ales atunci când cineva este sensibil, este mai bine să-şi uite păcatele lui cele vechi după ce i s-au iertat prin pocăinţă şi mărturisire. Unuia ca acesta vrăjmaşul îi poate aduce aminte de păcatele lui de odinioară şi să-l ameţească cu gândurile ca să-i mănânce timpul şi să-l distragă de la rugăciune. Insă cel care nu este sensibil şi vede că se naşte mândria înlăuntrul său atunci este bine să-şi aducă în minte păcatele sale, ca să se smerească.

 

– Părinte, se poate ca cineva să aibă simţirea păcătoşeniei lui şi să nu aibă pocăinţă?

 

– Da, dacă nu are smerenie. Când se amestecă egoismul în pocăinţă, omul gândeşte mereu: “Cum de am făcut aceasta? Cum de au văzut-o şi alţii? Ce părere îşi vor face despre mine?”, şi se chinuieşte. Expresiile “Cum de am făcut aceasta iarăşi?” şi “Oare cum am ajuns aici?”, au egoism; nu au pocăinţă. Trebuie să înţeleagă că a greşit şi să ceară smerit mila lui Dumnezeu. Să spună: “Dumnezeul meu, am greşit, iarta-mă. Sunt un ticălos. Fie-Ţi milă de mine. Dacă nu mă ajuţi, mai rău mă pot face, dar mai bun nicidecum. Singur nu mă pot îndrepta”, şi să se străduiască să nu mai facă. Mulţi oameni care au greşit şi i-a durut pentru că L-au rănit pe Dumnezeu, iar nu pentru că au scăzut în ochii oamenilor, s-au sfinţit.

 

Când cineva trăieşte lumeşte, dar după aceea taie legăturile cu duhul lumesc, este atras de multe ori de el fără să vrea. Cu toate acestea nu trebuie să deznădăjduiască. Cred că în cazul acesta sporire este şi faptul că începe neliniştea cea bună, care mustră sufletul pentru greşelile ce le-a făcut şi pentru ceea ce trebuia să facă, dar nu a făcut. Incet-încet începe o luptă, omul se smereşte vrând-nevrând şi se deznădăjduieşte cu deznădejdea cea bună, adică se deznădăjduieşte de eul său. Atunci pe toate le atribuie  harului lui Dumnezeu  şi  crede  cu  adevărat  ceea ce  a spus Domnul: “Fără Mine nu puteţi face nimic”[4]. Dacă în continuare se nevoieşte cu mărime de suflet, cu multă smerenie, nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu îl va milui.

 

Pr Paisie Aghioritul

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments