Douăzeci de veacuri s-au scurs din momentul când, în Lumina necreată – pe muntele Tabor şi apoi prin pogorârea Sfântului Duh, a fost dată lumii adevărata Descoperire despre Dumnezeire în Sfânta Treime. Nu uşor asimilăm noi viaţa lui Dumnezeu. Şi cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinătatea binecuvântării care se revarsă peste ei. Cu durere suferă toată viaţa cei ce, într-un fierbinte avânt al credinţei, au luat crucea şi urmează lui Hristos (Mt. 16: 24). Ei s-au întărit în nădejdea că, după ieşirea de aici, vor intra în acea sferă purtătoare de lumină, unde este El: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (In. 12: 26).
Oricât de fierbinte ar fi credinţa creștinului spre a-şi împlini misiunea de a „preface trupul nostru netrebnic” aşa fel, ca să devină „asemănător trupului Domnului” (Filip 3: 21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi în rugăciune de pocăinţă. În procesul îndelungat al acestei osteneli, ni se descoperă dimensiunea, până atunci nevăzută, a căderii lui Adam. Această vedere nu se dă tuturor în egală măsură. Dar sunt cu putinţă, deşi nu adeseori, cazurile când Duhul lui Dumnezeu îl poartă pe cel ce se căieşte peste abisuri neaccesibile altuia.
Credinţa în Dumnezeul absolut trebuie să fie liberă de orice şovăială. Din anii vieţuirii mele în Athos, nu-mi amintesc vreun astfel de moment când să se fi atins de mintea şi de inima mea vreo îndoială. Dar au fost cazuri când inima, îndurerată de o îndelungă rugăciune, se îndepărta de Dumnezeu. Urmările unor asemenea clipe, cu toate acestea, erau pozitive.
Noi, mai înainte de toate şi mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult pentru orice încălcare a armoniei. Chiar dată fiind o îndelungată experienţă şi cunoaştere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim înşine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi. De aici, rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: Vindecă-mă până în sfârşit. Şi El vindecă. Iar inima cu bucurie mulţumeşte lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvâşită, s-a înălţat acum calitativ.
Rugăciunea stăruitoare atrage şi inima, şi mintea în mişcarea lor spre veşnicie, încât tot ceea ce aparţine trecutului se uită; În minte, nu mai există niciun gând despre viitorul pământesc, iar în suflet, există o unică grijă: să nu-L pierdem pe ACEST DUMNEZEU; să încetăm a mai fi nevrednici de El. Cu cât este mai puternică aplecarea noastră spre Cel Neţărmurit, cu atât mai înceată ni se pare apropierea noastră de El. Pe de o parte, simţământul chinuitor al nimicniciei noastre, pe de altă parte – contemplarea slavei celei negrăite a Celui Căutat – fac imposibilă o apreciere veridică: ne apropiem noi, oare, de Dumnezeu sau ne îndepărtăm? În contemplarea sfinţeniei lui Dumnezeu, omul creşte mai repede decât progresează în capacitatea sa de a se pune în concordanţă cu poruncile Lui. De aici, impresia că distanţa între noi şi Dumnezeu nu încetează să crească. În munca ştiinţifică, orice nouă descoperire, nefiind ultima, descoperă nevederea noastră anterioară şi, prin aceasta, se lărgeşte domeniul celor nevăzute şi necunoscute, care se află înainte.
Vederea cu mintea a scopului ne poate fi dată într-un moment dintre cele mai scurte, independent de vârsta fizică, dar înfăptuirea practică a ceea ce am anticipat în mod intuitiv poate costa efortul întregii vieţi şi, cu toate acestea, fără succes obligatoriu. În domeniul ştiinţei şi artei, există câteva puncte de sprijin pentru orice raţionament; altfel stau lucrurile în domeniul duhului care a fost atras de Cel fără de început.
Este cunoscut că şi artistul, şi filozoful, şi învăţatul cu adevărat pot să sufere în lupta lor creatoare, cu toate că obiectivul lor, în comparaţie cu al nostru, este neînsemnat.
Când mintea creştinului care se roagă se desparte prin gânduri proaste de petrecerea întru Cel Veşnic, atunci îl cuprinde frica, se înţelege, cea duhovnicească. A se vedea pe sine în robia patimilor josnice care îl distrag de la Dumnezeu – îl supără profund. Din pricina durerii disperate, rugăciunea se localizeaza înlăuntru, în miezul fiinţei noastre şi primeşte formă de spasm: omul întreg se strânge laolaltă, asemenea strângerii puternice a pumnului. Rugăciunea se preface în rugăciune fără cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare încercări: a-ţi da seama că te afli în groapa întunecată a păcatului, fiind nevrednic de Sfântul Sfinţilor.
Arh. Sofronie Saharov – Despre rugaciune
