„Religia fără de religie”8 min de citit

Problemele şi controversele referitoare la frecventa împărtăşanie şi la legătura dintre Taina Sfintei Euharistii şi aceea a Pocăinţei (Spovedania), referitoare, de asemenea, la esenţa şi semnificaţia Spovedaniei, nu reprezintă astăzi, în Biserica noastră un semn de slăbiciune sau de decădere morală, ci unul de viaţă şi trezvie. între credincioşii ortodocşi, se înregistrează o preocupare crescândă pentru ceea ce este esenţial, o sete şi o foame pentru o viaţă mai duhovnicească care nu mai poate fi negată, iar pentru aceasta trebuie să dăm mulţumire lui Dumnezeu.

Dacă există o „criză”, cum par a crede unii — iar toată problematica, toată profunzimea conştiinţei duhovniceşti este întotdeauna şi indiscutabil o criză — aceasta este o criză ziditoare şi actuală. Şi ar fi greşit şi chiar imposibil să încercăm rezolvarea ei prin simple măsuri administrative, prin sentinţe şi interdicţii.

 Problema duhovnicească crucială cu care ne confruntăm astăzi, este una legată în mod fundamental de toate aspectele vieţii noastre şi, aş adăuga, legată de adevăratul destin al Ortodoxiei în profund tulburata noastră lume „modernă”.

Numai cel orb sufleteşte şi total insensibil poate nega faptul că în ciuda succesului şi a realizărilor sale relative, în principal exterioare şi materiale, Biserica noastră este ameninţată dinăuntru de un pericol teribil şi aflat în continuă creştere: acela al secularizării.

Ce este secularizarea? într-un articol publicat cu câţiva ani în urmă am încercat să definesc acest termen astfel:

„…o privire generală asupra lumii şi, în consecinţă, un model de viaţă în care aspectele de bază ale existenţei umane — ca de exemplu familia, educaţia, ştiinţa, profesia, arta etc. — nu numai că nu sunt înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă dar în care adevărata necesitate sau posibilitate a unei astfel de legături este negată. Zonele seculare ale vieţii sunt privite ca fiind autonome, adică conduse de propriile lor valori, principii şi motivaţii, diferite de cele religioase.

Secularismul este mai mult sau mai puţin comun civilizaţiilor moderne de pretutindeni, dar particularitatea genului său american, cea cu care ne ocupăm aici, este aceea că în America secularismul nu este deloc anti-religios sau ateu ci, dimpotrivă, implică drept un element al său aproape necesar o viziune clară asupra religiei, putând fi, într-adevăr, numit «religios». Există o «filosofie a religiei» nu mai puţin decât o filosofie a vieţii. O societate ce se declară în mod public anti-religioasă,  nu poate fi numită nici măcar «secularistă». Religia este în aceste cazuri un inamic care trebuie lichidat, iar toate compromisurile făcute cu ea pot fi în cel mai fericit caz unele temporare.

Dar trăsătura caracteristică a culturii şi a «modului de viaţă american» este aceea că ei acceptă simultan religia ca pe ceva esenţial pentru om, dar în acelaşi timp o neagă ca pe o viziune generală integratoare asupra lumii ce modelează în totalitate existenţa umană.

Un american «secularist» poate fi un om foarte «religios», legat de Biserică, frecventând sfintele slujbe în mod regulat, generos în ofrandele sale, scrupulos în rugăciune. El îşi va «sfinţi» căsătoria sa în Biserică, va avea casa binecuvântată, obligaţiile religioase împlinite — acestea într-o credinţă desăvârşită. Dar toate acestea nu schimbă câtuşi de puţin simplul fapt că înţelegerea sa asupra tuturor acestor aspecte ale vieţii proprii — căsătoria şi familia, casa şi profesia şi, în cele din urmă, însăşi obligaţiile religioase — nu sunt derivate din crezul pe care-l mărturiseşte în Biserică, şi nici din credinţa mărturisită în întruparea, Moartea şi învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, ci din filosofiile vieţii, care reprezintă idei şi convingeri ce nu au nici o legătură cu acel crez, dacă nu sunt chiar direct opuse acestuia.

 

 Nu trebuie decât să se amintească câteva din «valorile» cheie ale culturii noastre — succesul, siguranţa, condiţia socială, concurenţa, profitul, prestigiul şi ambiţia — pentru a realiza că ele sunt la polul opus faţă de întregul ethos şi faţă de întreaga inspiraţie a Evangheliei…

Dar înseamnă aceasta că acest om religios secularizat este un cinic, un ipocrit sau un schizofrenic? Absolut deloc. Aceasta înseamnă că înţelegerea sa asupra religiei este înrădăcinată în propria viziune secularizată asupra lumii şi nu viceversa. într-o societate ne-secularizată — singurul gen de societate pe care Ortodoxia 1-a cunoscut în trecut — religia şi valorile ei constituie criteriul fundamental al întregii vieţi a unui individ, un «sistem de referinţă» suprem, la care omul, societatea şi cultura se raportează, chiar dacă se îndepărtează de la ea adeseori. Ei pot trăi prin aceleaşi motivaţii lumeşti, dar ei sunt permanent atraşi prin religie, fie numai şi prin prezenţa sa pasivă.

 Astfel, «calea vieţii» poate să nu fie religioasă, chiar dacă «filosofia vieţii» este cu siguranţă religioasă, în societatea secularizată se întâmplă exact reversul: «calea vieţii» include religia, «filosofia vieţii» o exclude.

Acceptarea secularizării înseamnă, desigur, o transformare radicală a religiei în sine. Ea îşi poate menţine toate formele sale exterioare şi tradiţionale, dar în interior este pur şi simplu o altă religie. Secularizarea, atunci când «aprobă» religia şi când îi confer un loc de onoare în viaţa socială, face aceasta într-atât încât religia însăşi acceptă să devină o parte a viziunii secularizate asupra lumii, o aprobare a valorilor acestei lumi şi un ajutor în procesul de realizare a acestora. Şi, într-adevăr, nici un cuvânt nu este folosit mai des de secularism în raporturile sale cu religia decât cuvântul ajutor.

 «Ajută» să aparţii unui grup religios, să fii identificat cu o tradiţie religioasă, să fii activ în Biserică, să te rogi; «ajută»,pe scurt, să «ai o religie». întrucât religia ajută, întrucât ea reprezintă un factor atât de folositor în viaţa personală şi socială, religia trebuie la rândul ei să fie ajutată.

 De aici remarcabilul succes al religiei în America, atestat de toate statisticile. Secularizarea acceptă religia, dar o acceptă în condiţiile impuse de ea; ea atribuie religiei o funcţiune, iar dacă religia acceptă şi împlineşte această funcţiune este răsplătită cu bogăţie, cinstire şi prestigiu.

 «America», scrie W. Herberg, «pare să fie dintr-o dată cea mai religioasă şi cea mai secularizată dintre naţiuni…, fiecare aspect al vieţii religioase actuale reflectă acest paradox: o secularizare universală în mijlocul unei religiozităţi crescânde.. .»”

Secularizarea americană pe care atât de mulţi ortodocşi o identifică naiv şi eronat cu „stilul de viaţă american” este izvorul profundei crize spirituale a Ortodoxiei. Iar nicăieri nu este mai vizibilă această criză decât în ciudata „religie fără de religie”, care pare a se înfiltra în viaţa Bisericii noastre.

 Reducerea Bisericii la preocupările materiale, organizatorice şi legislative cu preţul celor religioase şi duhovniceşti; obsesia „proprietăţii”, a banilor şi apărarea „drepturilor parohiale” împotriva episcopilor şi a clerului văzuţi ca o „ameninţare” exterioară; indiferenţa faţă de nevoile misionare, educaţionale şi caritabile ale Bisericii; rezistenţa pasivă şi uneori chiar activă la toate eforturile de aprofundare a vieţii duhovniceşti şi liturgice, de a o face mai puţin „formală” şi mai mult autentică; identificarea religiei cu folclorul şi obiceiurile etnice; egocentrismul şi izolarea virtuală a multora dintre parohiile noastre, lipsa lor de interes pentru nevoile vitale ale Bisericii în general, a misiunii ei în America, toate acestea descoperă o aşa de adâncă secularizare a conştiinţei Bisericii încât oricine devine îngrijorat în ceea ce priveşte viitorul Bisericii noastre, a cărei conducere şi ai căror membri, deopotrivă, nu par să realizeze proporţiile şi profunzimea acestei crize.

Cu siguranţă, această secularizare a Bisericii însăşi determină pe mulţi, şi în special pe cei tineri, pur şi simplu să părăsească Biserica, unde nimeni nu le spune care este de fapt adevărata esenţă şi viaţă a acesteia, ce înseamnă să fii membru al acesteia; în care cu greu poţi auzi îndemnul de a adânci efortul duhovnicesc lăuntric; în care, într-adevăr, spiritualul este redus la un minimum „formal” (frecvenţa la slujbe, împărtăşirea o data pe an, ceva postire, ceva abstinenţă de la distracţii), în timp ce materialul şi exteriorul sunt dezvoltate la maximum.

Iar toate acestea se întâmplă într-o vreme când noi, ortodocşii, suntem chemaţi să începem o nouă viaţă, când ni se dă posibilitatea — negată de atât de mulţi dintre fraţii şi surorile noastre din „Bisericilor mamă” -— de a creşte, de a fi liberi nu numai teoretic ci şi în realitate, de a umple Biserica noastră cu un sentiment de mulţumire duhovnicească, de a realiza tot ceea ce, din păcate, nu poate fi realizat de ortodocşii trăitori în îngrozitoarele condiţii ale regimurilor totalitare şi declarat atee.

Nu este tragic, deci, că toate aceste daruri, preocupări şi posibilităţi sunt într-o foarte mică măsură — dacă nu cumva deloc — apreciate, acceptate şi cunoscute; că structura intimă a Bisericilor noastre, duhul şi preocupările care prevalează în acestea fac aproape imposibil ca acestea să hrănească şi să susţină cu adevărat o viaţă religioasă veritabilă?

 

Pr. Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments