Recunoaşterea greşelii noastre4 min de citit

– Părinte, Avva Isaac spune că în vremea rugăciunii trebuie să te simţi ca un copil.

 

– Da, dar să te simţi că eşti un copil neastâmpărat. Să recunoşti că ai mâhnit pe Părintele tău şi să plângi pentru aceasta. Atunci vei simţi mângâierile cele dumnezeieşti. Să nu spui: Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească şi să mă ierte. Aşadar pot să fac neorânduieli.

 

– Părinte, m-am neliniştit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire”, altfel aceasta este “ocară şi batjocură”[2].

 

– Binecuvântato, nu te mâhni. Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit şi păcătos. Dar când, deşi păcătuieşte cineva, îşi simte totuşi adânc vinovăţia sa, atunci îl poate numi “Tată” pe Dumnezeu.

Din clipa în care simţi că nu eşti în rânduială şi spui cu smerenie, “am greşit, Dumnezeul meu”, Dumnezeu iartă, ajută şi dă harul Său, şi dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui. Pentru că nu spui în mod simplu că nu eşti în rânduială şi rămâi pe un drum strâmb, ci te nevoieşti. Nu eşti – Doamne fereşte! – în stare demonică. Mai mult sau mai puţin, aici, în mănăstire, toate surorile sunteţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în pocăinţă. Apoi să ştii că atunci când omul duhovnicesc simte că este într-o stare duhov­nicească proastă, primeşte har dumnezeiesc, pentru că această simţire pe care o are pentru păcătoşenia sa este ca o spălare.

 

Când cineva îmi spune cu durere: “Sunt aşa şi aşa”, mă bucur de el, pentru că, recunoscându-şi greşalele, se va slobozi de ele. Odată am găsit un om care stătea într-o colibă cu pisici şi câini. Nici foc nu aprindea pentru că se temea să nu-i ardă coliba. Era cu desăvârşire părăsit. M-a durut şi mi-a fost milă de el, dar acela mi-a spus: “Să nu-ţi fie milă de mine, călugăre; trebuie să mă chinuiesc. Dacă ai şti ce am făcut, nu ti-ar mai fi milă de mine. Pentru mine este mult şi aici unde sunt“. Ei, pe acesta, orice ar fi făcut, oare nu-l va iconomisi Dumnezeu? Şi acum[3], pe când eram în spital, a venit o femeie care avea mâinile găurite din pricina transfuziilor. Era într-o stare nenorocită. Sărmana avea toate venele găurite. „Nu am făcut nici un bine, îmi spune. Dar poate o să-Şi facă milă Dumnezeu pentru acestea ce le sufăr şi o să mă ia în rai! Am neputinţa aceasta, şi cealaltă…“. Şi a spus, a tot spus o grămadă de cusururi. Ce lucrare fină făcea în ea însăşi! Eu nu am văzut un alt om într-o astfel de stare!

 

– Părinte, am auzit pe cineva spunând: “Imi spune gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă”. Este corect gândul acesta?

 

– Când omul are smerenie mare, îşi recunoaşte greşala, îşi simte vinovăţia într-o măsură mare şi suferă, atunci Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi-l va ierta. “Fiul Meu, îi va spune, nu te mai gândi. Gata, s-a rezol­vat”. Dar dacă nu-şi simte vinovăţia sa şi se odihneşte la gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi milă, aceasta este foarte primejdios.

Adică Hristos îi va premia pe păcătoşi?

 

Recunoaşterea cea corectă a stării noastre Il mişcă pe Dumnezeu şi ne dă ajutor şi bucurie paradisiacă. Dacă ne-ar fi ajutat şi nerecunoaşterea, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o pe cea dintâi.

 

– Părinte, aţi spus “recunoaşterea cea corectă” a stării noastre. Există şi recunoaştere necorectă?

 

– Da, se poate ca cineva să aibă o cunoaştere greşită despre sine, să se îndreptăţească şi să-şi odihnească gândul. De aceea, atunci când spun că există recunoaşterea greşelii, se înţelege că există fie şi o mică străduinţă pentru îndreptare. De pildă, îţi datorez cinci sute de mii de drahme şi atunci când te văd îţi spun: “Iţi datorez cinci sute de mii”, dar nu mă preocupă grija să-ţi întorc banii; ci numai recunosc în mod simplu că am o datorie. După puţin timp iarăşi mă gândesc şi-ţi spun: “Da, da, am această datorie”. Insă asta nu înseamnă recunoaştere. Când cineva recunoaşte cu adevărat că are o datorie, nu doarme; caută să afle cum s-o achite. Şi atunci când spune: “Am o datorie”, este vestit şi celălalt, prin felul cum o spune, că într-adevăr îl preocupă problema.

 

Convorbire cu Parintele Paisie Aghioritul

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments