Sfintii Mucenici5 min de citit

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: „Cel care este sluga Mea  credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas  credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat  întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi  mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri”.

 

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa

ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi  mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

 

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă,  de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în  vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al  nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om.

Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

 

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe.

Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt.

Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic.

Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele

sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va  înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţa duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui  Dumnezeu.

 

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a  reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza  într-un război (să-i zicem război şi să nu-1 numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de  tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui  Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

 

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului.

Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate

înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică  că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

 

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui  să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

 

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei.

Pr Efrem Filotheitul – Despre credinta si mantuire

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments