Bunul meu, ajută neputinţei mele!11 min de citit

Ce splendori ne înconjoară!

E atât de umbros şi strălucit tot drumul meu cu Tine!

Deşi este stâncos şi abrupt, deşi soarele arde atât de puternic, deşi nu-i nici un izvor care să-i potolească arşiţa, deşi nu-i nici o floare, nici o umbră, nici un luminiş, nici o pasăre pe aici. Totul este arid şi uscat. Piatră ascuţită şi pământ fierbinte…

Pe unde sunt pietrele prea ascuţite şi spinii prea în cale, simt semnul răstignirii din Palmele aşezate sub tălpile mele şi ascuţişul pietros nu lasă nici o rană.

Pe unde soarele arde prea necruţător, umbra Crucii potoleşte fierbinţeala şi izvorul ei astâmpără setea.

Iar cuvintele tale, şoaptele tăinuite ale iubirii Tale sunt armonii nemaiauzite de mine, bucuriile pe care mi le faci sunt nemaicunoscute inimii mele.

Dar iată că pe marginea drumului nostru încep să apară ba o floare sălbatică, ba o sălcioară, semn că undeva, aproape chiar, este vreun izvor. Nici pietrele nu mai sunt aşa ascuţite. O iarbă moale şi fragedă simt acum sub tălpile mele. Deşi, de o parte şi de alta a drumului nostru prăpăstiile sunt la fel de mari, cărăruia noastră pare că nu mai urcă, ci şi-a croit făgaş lin printre stânci.

Ce minunat de bun eşti Tu! Nu mă porţi mult timp prin arşiţe, prin spini, prin pietre. Tu ştii cât de puţin rezist eu şi mă scoţi repede la şes. Urcuşul meu tu-l faci uşor, pentru că ştii toate drumurile care duc acolo sus şi mă duci numai pe cele pe care ştii că pot urca eu.

Şi inima mea, de fericire, susură cântări de mulţumire şi de slavă numai pentru Tine.

Iată acum în ce strălucit luminiş m-ai scos! Atâtea flori, atâta umbră, atâta iarbă şi atâta pace! Ce minunate cântece se aud printre ramuri! Până şi Tu ai tăcut ca să mă laşi să ascult şi să mă bucur de aceste frumuseţi.

Undeva, puţin de tot mai la vale de drumul nostru, zăresc un petic de flori cum n-am mai văzut niciodată. Aş vrea să cobor să rup numai una.

– E periculos, o iei pe un drum greşit! Întoarce-te!

Te aud şoptindu-mi, dar îmi zic: doar câteva clipe şi apoi Îl voi ajunge din urmă.

Şi Te văd oprindu-Te şi neînsoţindu-mă pe panta primejdioasă pe care eu, n-o văd chiar aşa de abruptă. Doar o clipă mă voi opri, numai cât să culeg una din florile acelea aşa de frumoase. Mă voi agăţa de arbuşti şi voi urca din nou, voi alerga şi-L voi ajunge din nou pe Domnul meu. Nici nu trebuie să mă aştepte; foarte puţin voi întârzia.

Şi cobor gândind: Nu are Domnul meu de ce să se supere. Îmi voi îngădui doar atâta timp cât să culeg o floare. Ajuns jos însă mi se pare că doar o secundă mi-ar mai trebui, numai cât să văd dacă floarea aceasta a meritat să cobor pentru ea. Şi mă opresc s-o miros întâi. Mi se pare atât de înmiresmată! Mă minunez de parfumul ei şi de ornamentul deosebit de frumos al petalelor. Atât doar. Apoi grăbit mă reped în sus, pe povârniş, să-mi ajung Prietenul din urmă. Numai că nu-i tot atât de uşor ca la coborâre. Urc un pas, ţinându-mă de crengi şi de rădăcini, dar alunec înapoi nu un pas, ci zece. După mult zbucium şi după multă trudă, zgâriat, murdar, zdrenţuit şi plin de ruşine, cu floarea ruptă şi ofilită ajung, mi se părea mie, iar pe drumul Domnului meu.

Dar El nu-i nicăieri. Nu se vede nici o urmă, nici un semn după care să ştiu unde S-a dus.

Nu! Hotărât lucru, Domnul meu m-a părăsit.

Încerc să urc până la cuibul nostru, acolo unde poposisem atât de fericiţi doar cu câteva clipe mai înainte. Se mai zăresc de departe, pe ici pe colo, undeva – nu prea sus, mi se părea mie – câteva urme ale focului nostru de aseară. Dar piciorul meu alunecă într-una şi nu mai găsesc nici o rădăcină de care să mă apuc.

Zdrobit de ruşine, de teamă, de neputinţă, strig, dar glasul meu se pierde fără nici un ecou.

Prietenul meu, unde eşti?… Prieten? Oare îmi mai era Prieten? Cum de mă lăsase acolo şi nu mă aşteptase? Ar fi putut chiar să-mi dea o mână de ajutor la urcarea dealului.

Poate că eu chiar pe aceasta mizasem în subconştientul meu la coborâre? Doar ştiam că El nu mă părăsise în atâtea alte primejdii.

Umbrele nopţii încet mă înconjoară. Sunete ciudate se aud parcă din ce în ce mai aproape.

Să pornesc? Dar în ce direcţie? Tot căutându-L pe Domnul, m-am rătăcit. Nu mai recunosc nici un pom, nici un tufiş. Totul este străin şi eu sunt deznădăjduit de singur.

Văluri de frig mă înconjoară, mă strâng din ce în ce mai tare. Zgomotul oricărui vreasc pe care-l ating mă sperie. Dintre ramuri au dispărut acele păsări măiestre. Acum numai bufniţe şi lilieci mă înconjoară din orice parte. Perechi de ochi strălucitori şi cruzi apar printre copaci. Paşi misterioşi şi înfiorători mă fac să tresar în fiecare clipă.

Nici o rază! Nici o nădejde! Nici un adăpost!

Mi-e atât de frică şi sunt atât de speriat că mă tem până şi să mă mişc. Dacă voi atrage vreo fiară? Dacă voi adormi şi voi aluneca în prăpastia de la picioarele mele şi voi muri acolo jos? Drumul e îngust cât o cărăruie pe care abia încap.

O, El! Unde să fie oare Prietenul meu acum? Oare de ce s-a supărat pe mine atât de tare? Doar n-am întârziat decât foarte puţin la urcuşul povârnişului. Şi I-am strigat, pe când coboram că Îl voi ajunge din urmă.

Oare?

Şi dintr-o dată, într-o ultimă sforţare de a ieşi la lumină, piciorul mi-a alunecat şi mai rău şi am căzut mai spre adânc, într-o grotă din fundul prăpăstiei mele.

Cum am putut să cred că voi reuşi să merg mai repede decât El şi că-L voi ajunge din urmă? Când El mergea încet numai pentru mine, Îşi făcea palmele Lui căuş ca să pot bea apă, Îşi întindea braţele să mă prindă şi să mă sprijine când alunecam, Îşi sfâşia hainele ca să-mi lege rănile, întindea punte peste prăpăstii pentru mine…

El ar fi ajuns de mult în vârf, dacă nu ar fi stat după mine. Cum am putut crede că o să ştiu să merg nu numai singur, dar şi mai iute ca El şi că-L voi putea ajunge?

Îmi amintesc acum ce fierbinte Îl rugam să-mi dea un semn când simte miasmele ispitei. Ca să-mi aduc aminte că eu doresc să nu-L supăr cu nimic şi că cel mai scump pe lumea asta îmi este numai El. Iată, cunoscându-mi sinceritatea inimii mele şi dragostea mea neţărmurită, m-a anunţat din timp. Dar eu mă vedeam atât de viteaz şi atât de puternic sub aripa Lui ocrotitoare… şi n-am luat aminte la şoaptele Lui triste.

O, Dumnezeul meu! Înseamnă că eu mi-am acceptat căderea. Ştiam că greşesc, chiar Tu mi-ai spus-o! Şi eu n-am vrut să ascut. Am crezut că voi coborî cale de câteva clipe, dar eu, cu voia mea, m-am lăsat scufundării. Căderea mea nu se măsoară în clipe, ci în adâncimi de prăpăstii, în grozăvii de adâncuri, în nesfârşiri de abisuri. Tu ştiai şi m-ai avertizat. Dar eu n-am ascultat.

Am acceptat să cad pentru câteva clipe…

Ah, ce scump mă costă ele acum! Ce amare lacrimi şi ce grele şi ascuţite dureri mă cutremură!

Nu-mi mai este teamă nici de fiare, nici de noaptea întunecată, nici de singurătatea neagră în care mă zbat. Nimic pe lumea asta nu mi-ar mai putea produce o mai mare durere decât această nenorocită constatare a nestatorniciei mele. Mi se pare acum că nimic nu mă va putea face să-mi răscumpăr căderea, să-Ţi şterg lacrimile, să-Ţi îndulcesc supărarea, să-Ţi alung tristeţea.

De acum încolo, ori de câte ori Îţi vei mai aminti de mine, vei fi trist. Căderea mea este una dintre acele căderi pe care Tu nu le poţi trece cu vederea până când cel căzut nu şi le plăteşte, nu şi le răscumpără. E o prăpastie, un abis în care Tu nu cobori după nimeni, oricât de drag prieten Ţi-ar fi. Căderea mea este o cădere voită, despre care Tu m-ai avertizat, pentru care Tu n-ai stat nepăsător, dar de la care eu nu m-am putut opri. Aceasta este o alunecare după care Tu sângeri mai mult decât mine, şi totuşi nu-mi întinzi mâna. Sângele de pe Crucea Ta nu mi-o poate şterge fără să-mi dau şi eu partea mea de plată. El nu trece peste voinţa mea. Şi eu am vrut să cad.

Eu acum ştiu, mi-amintesc că mi-ai vorbit adeseori despre aceasta. Cum de n-am înţeles când nu Te-am văzut coborând după mine? Cum nu Ţi-am văzut lacrimile despărţirii? Cum nu Ţi-am auzit suspinul Tău îndurerat?

Dumnezeul meu, dă-mi pedeapsa pe care o merit, dar nu fugi de mine. Ştiu că sfinţenia Ta nu se poate apropia de întinăciunea din mine, dar fie-Ţi milă de sufletul meu atât de greu chinuit acum de remuşcări şi ridică-mă iarăşi, măcar până la starea aceea la care Tu să Te poţi coborî să mă izbăveşti. Din adâncimea grotei mele nu se zăreşte nici o rază din Crucea Izbăvirii. Voinţa mea trufaşă şi nebună a acoperit-o. Ridică-mă, Te rog, măcar pe marginea acestei negre gropi, ca să zăresc acolo sus, stropul de nădejde după care însetez acum.

Dumnezeul izbăvirii drepţilor mei înaintaşi, să nu mă laşi aici pe veci! Fă ce vrei Tu din voinţa mea!

Aş vrea să-Ţi promit că nu voi mai cădea niciodată. Şi ceva din mine mă opreşte, înfiorându-mă: eu Ţi-am mai spus aşa o dată. Şi-acum, iată, zac pe fundul întunecat al celui mai adânc hău.

– Bunul meu, Bunul meu, ajută-mă să pot să nu mai cad niciodată!

O, Mână dragă, Mână iubitoare, Tu m-ai scos din noapte? Cum? Când? M-am trezit din moartea mea în mijlocul celui mai strălucit luminiş. Trebuia să mă scoţi încet, ca să mă obişnuiesc cu fericirea mea nouă… Dar Tu ai văzut că eu nu mai aveam putere să rezist. Mi se nimiciseră în mine toate nevăzutele legături ale aşteptării.

Şi Tu mi-ai înflorit din nou sfâşiata nădejde şi mi Te-ai adus în inima mea zdrobită, şi mi-ai răsărit un soare nou legământului meu.

Ce zi strălucită este astăzi!

Şchiopătez şi mă ruşinez încă să-Ţi văd ochii. Dar mi-e aşa de dor de ei, că mă dor pleaopele-mi arse care mi Te acopăr, neîndrăznind să se ridice. Şi Te iubesc atât de mult!…

Şi Tu ştii asta. Ai ştiut-o tot timpul.

De aceea nu m-ai lăsat acolo jos.

Domnul meu, nu-mi cere să Te privesc încă. Lasă-mă numai să-Ţi cuprind Picioarele iubite şi să plâng până când ochii mei se vor curăţi de noaptea prin care-au trecut. Şi-apoi mai lasă-mă puţin numai cât aceste lacrimi se vor fi uscat ca să Te văd aşa cum Te-am ştiut, nu prin umbra vinei mele sau prin ceaţa înlăcrimării.

Ci, îngăduie-mi doar să stau aici. Mi-a fost prea tare dor de Tine!

Bunul meu, să nu mai cad niciodată! Ajută neputinţei mele…

 

Vlad Gheorghiu – Caderea lui Adam(fragment)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments