Potirul sufletului7 min read

Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului

nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei

curaţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru

să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar

cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru,

să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu

simţăminte curate.

 

Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare.

Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu

facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui

Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom

măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.

 

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne

preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului

nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm

să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.

 

Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult.

Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală

vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai

murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să

aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent.

Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-1 mărturisesc. îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând:

„Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia,

pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele,

fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea”.

 

Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: „Dar cum s-au întâmplat acestea?”

 

„- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia,

l-ai smintit pe acel om.”

 

Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu

smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom

merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim

interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.

 

Sfântul Vasile cel Mare a zis: „Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt”. Când

Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost

căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi

dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce

avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin

spovedanie şi pocăinţă.

 

De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind

foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac

podoabele scumpe…

 

Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă,

atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom

vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem

sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.

 

De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu

este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a

văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în

ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul

tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.

 

Troparul slujbei de înmormântare zice: „Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât

lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu

are cine să-l ajute”. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: „După

 

faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale”. îşi ridică mâinile spre

oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: „Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm

pe tine?” Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese

sufletul?

 

Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat

nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci

când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi

amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet.

 

Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte

de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim,

să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul

nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu.

Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre. Amin

Pr EFREM ATHONITUL – Despre credinta si mantuire

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments