Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită7 min read

Întreaga luptă cu duhul răutăţii în toate manifestările lui se sprijină pe legătura vie cu Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar de la primii paşi trebuie neapărat să ţinem bine minte că prin propriile puteri nici un om nu ar fi în stare sa ţină piept acestei lupte şi că va fi biruit dacă nu va cere ajutor de la Dumnezeu. Părerea de sine, încrederea în sine duc aici în mod fatal la pieire şi sunt dinainte sortite unei înfrângeri ruşinoase.

Fraţilor, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efes. 6, 10-12).

Temelia noastră în războiul duhovnicesc este, prin urmare, credinţa şi nădejdea în Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, şi principalul mijloc de a purta acest razboi este întoarcerea din inimă, cu credinţă sinceră, către El. În clipa de depresie, în clipa de tulburare, în clipa de patimă stârnită în tine de către demoni, suspină din adâncul sufletului şi strigă cu inima către Domnul cerând ajutor. Domnul nu te va lăsa, ci negreşit te va ajuta.

Însăşi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, dacă se face cu credinţă, este deja înfricoşătoare pentru diavol. În numele Meu demoni vor izgoni (Mc. 16, 17), le-a făgăduit Domnul următorilor Săi, şi această făgăduinţă este nemincinoasă.

Din istoria Bisericii şi din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe cazuri de asemenea izgoniri. Chiar în primele timpuri ale Bisericii lui Hristos, Apostolii se foloseau de numele Domnului ca de o armă împotriva duhului necurat. Atunci cand în oraşul Filipi după Apostolul Pavel şi însoţitorii săi s-a ţinut o slujnică posedata de duh prezicător, Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: „În numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea!” Şi în acel ceas a ieşit. (Fapte 16, 18).

În Biserica veche exista chiar o tagmă aparte a exorciştilor, a căror îndatorire era să izgonească demonii cu numele Domnului Iisus Hristos şi cu rugăciunea.

O altă armă împotriva diavolului, care este de asemenea legată de credinţa noastră în Domnul, este semnul crucii.

Slavă, Doamne, puterii ce nu slăbeşte niciodată a Crucii Tale!” scrie părintele Ioan din Kronştadt. „Atunci când vrăjmaşul mă strâmtorează cu gândul şi cu simţământul păcătos şi, neavând libertate în inimă, îmi fac de câteva ori cu credinţă semnul crucii, deodată şi păcatul meu se depărtează de la mine, şi strâmtorarea piere, şi ies la libertate. Slavă Ţie, Doamne!”

În Viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul este povestit următorul caz. Atunci când Sfântul nu ajunsese încă la desăvârşirea cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti, a fost supus odată unei ispite grele, prin care diavolul a încercat să-l manipuleze folosindu-se de trufia lui. Demonul s-a arătat nevoitorului în chip de înger luminat şi l-a încredinţat că pentru vieţuirea lui sfântă Dumnezeu a hotărât să îl ia de viu la cer, la fel ca pe Proorocul Ilie. Dându-i crezare, Cuviosul Simeon a ieşit din chilie şi l-a urmat pe ispititor… Un car strălucitor de foc, la care erau înhămaţi nişte cai înaripaţi, aştepta deja la uşa chiliei – însă atunci când sfântul sihastru a ridicat piciorul ca să se suie în car şi-a făcut semnul crucii din nelipsita obişnuinţă calugareasca, şi totul a pierit…

Iată cât de mare este puterea semnului crucii!

Dar pentru a putea aplica mijloacele acestea în lupta cu diavolul avem neaparată nevoie de încă o condiţie în viaţa noastră duhovnicească, şi anume de priveghere, altfel spus de observarea cu atenţie a propriilor gânduri şi dispoziţii sufleteşti.

La fel ca o santinelă vigilentă, omul nostru launtric trebuie să urmarească apropierea vrăjmaşului, ca să îşi dea seama când se apropie primejdia, când trebuie să pună mâna pe armele mântuitoare.

Trebuie neapărat să conştientizăm limpede, tot timpul, că duhul rău şi necurat ne dă întotdeauna târcoale şi este întotdeauna gata să atace. Din păcate, la imensa majoritate a oamenilor acest simţ este total absent. Multora, mai ales aşa-numiţilor oameni cultivaţi ai vremii noastre, însăşi ideea că diavolul există şi că ei i se supun în mod inconştient li se pare ciudată şi caraghioasă. Ei sunt pe deplin convinşi că toate ideile şi dorinţele care se nasc în sufletul lor aparţin propriului lor eu şi că sunt absolut liberi şi de sine stătători în dirijarea lor.

Bineînţeles, diavolul susţine din răsputeri această iluzie, fiindcă robii orbi sunt mult mai uşor de ţinut în supunere.

Considerând că gândurile, dorinţele şi dispoziţiile sufleteşti le aparţin în totalitate şi nedându-şi seama că acestea sunt într-o măsură însemnată insuflate de puteri străine, omului îi vine greu sa le refuze, fiindcă se revoltă trufia şi orgoliul lui, sub pretextul apărării drepturilor personalităţii libere şi independente. în aceste condiţii, nimeni dintre noi nu se gandeşte în mod serios că trebuie neapărat să-şi controleze şi sa-şi aleagă în mod conştient şi sistematic gândurile şi dorinţele – şi asta cu atât mai mult cu cât gândul, oricât de respingător şi de rău ar fi, nu e considerat o crimă.

Acest punct de vedere se schimbă, treptat, numai atunci când omul începe să ducă o viaţă cu adevarat creştină şi este nevoit să se lupte pentru desăvârşirea morală. Până atunci, de obicei nu ne urmărim gândurile.

Iată de ce ele umblă pe câmpul minţii noastre în asemenea şiruri dezordonate, ba moleşite, cenuşii, lipsite de scop, ba viclene, orgolioase, de obicei deşarte, uneori rele şi criminale.

Tocmai într-acolo trebuie să fie îndreptată cu cea mai mare încordare atenţia creştinului, fiindcă tocmai în acest domeniu al gândului şi simţământului are loc atingerea duhului necurat de suflet şi tocmai aici se află pârghiile lui de acţiune asupra voinţei omului. Satana nu-l poate sili pe om să facă răul; el poate doar să-l ademenească, adică fie să-l înşele prin motive care par bune, fie să-l atragă prin gândul la desfătare şi la urmările plăcute ale păcatului.

Dar cum să facem lumină în gânduri şi în dorinţe? După ce semne să le deosebim pe cele insuflate de către diavol? Cum să simţim atingerea duhului necurat de suflet şi suflarea lui?

Oamenii mai încercaţi în viaţa duhovnicească simt aceasta nemijlocit, printr-o anumită strâmtorare, tulburare, greutate, nelinişte inexplicabilă din suflet. După cum spune Cuviosul Macarie Egipteanul, „oţetul şi vinul arată la fel, însă gâtlejul îl deosebeşte pe unul de celălalt prin simţul gustului: şi sufletul, prin simţirea duhovnicească, poate deosebi darurile Duhului de nălucirile diavolului”.

Asta se întamplă însă pe treptele cele mai înalte. Pentru sufletul nostru grosolan şi întunecat este un lucru inaccesibil. Este destul dacă la început ne vom mărgini la analiza calitativă a gândurilor, adică la verificarea valorii lor morale, şi le vom tăia pe acelea care încalcă în chip vădit şi limpede poruncile lui Dumnezeu.

În ce priveşte pornirile patimilor grosolane, prezenţa lor este simţită fără greş de oricine, şi atunci trebuie să fim deosebit de prevăzători.

„Când vei simţi că în inima ta nu mai este pace din pricina împătimirii de ceva lumesc, ci în locul acesteia suflă în ea întărâtarea şi răutatea, scoală-te îndată la straja inimii şi nu lăsa focul diavolesc s-o umple. Roagă-te cu rugăciunea inimii şi întăreşte cu puterea dumnezeiască inima ta pătimaşă, nerăbdătoare. Să ai încredinţarea neclintită că aprinderea inimii, ce suflă răutate, este lucrare a vrăjmaşului” (Sf. Ioan din Kronştadt).

Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită (Mt. 26, 41). Aşa a poruncit Domnul Iisus Hristos.

 

Sfântul Vasile al Kineşmei

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments