Cât de des pierdem ocazia de a ajuta pe cel sărac, de a arăta compătimire celui cuprins de suferinţă, de a-l vizita pe cel bolnav, de a-l bucura şi a-l mângâia pe cel bătrân şi neînsemnat şi aflăm prea târziu cât de mult a dăunat vieţii acelui om lipsa noastră de grijă!
Poate că amărăciunea i s-a aşezat pe suflet sau este înecat de răul pământesc, iar cuvântul bun, spus la timpul potrivit, ar fi putut să-i risipească întunericul care ameninţă cu bezna veşnică.
Copilul se află lângă noi – i-am influenţat oare cu dragoste adevărată sufletul gingaş? Nu! Şi copilul a crescut necredincios, poate că rătăceşte şi acum pe căile bunului plac sau destrăbălării, pentru că noi nu l-am oprit la timp.
Inima bătrânului este apăsată de singurătate, lacrimi tainice se varsă, iar noi trecem pe lângă el şi deodată moartea sa ne ia ocazia de a mai îndrepta aceasta! Atunci ne îndreptăm cu durere amară către trupul lipsit de viaţă, ducem în mormânt lacrimile noastre şi suspinele – dar e prea târziu, deja nu mai putem face nimic! Inima ni se strânge, conştiinţa ne chinuie, vedem cu claritate toate cele pe care le-am pierdut, ne conştientizăm indiferenţa, lipsa de atenţie, însă deja nu le mai putem îndrepta, nu mai avem putere să întoarcem nimic!
Să nu amânăm, să ne grăbim să ne dăruim sufletul celor din jurul nostru! Să facem cu râvnă faptele Domnului nostru, cât e ziuă! Amin!
…din Jurnalul unui preot ortodox
