Până când e ziuă2 min read

Cât de des pierdem ocazia de a ajuta pe cel sărac, de a arăta compătimire celui cuprins de suferinţă, de a-l vizita pe cel bolnav, de a-l bucura şi a-l mângâia pe cel bătrân şi neînsemnat şi aflăm prea târziu cât de mult a dăunat vieţii acelui om lipsa noastră de grijă!

 

Poate că amărăciunea i s-a aşezat pe suflet sau este înecat de răul pământesc, iar cuvântul bun, spus la timpul potrivit, ar fi putut să-i risipească întunericul care ameninţă cu bezna veşnică.

 

Copilul se află lângă noi – i-am influenţat oare cu dragoste adevărată sufletul gingaş? Nu! Şi copilul a crescut necredincios, poate că rătăceşte şi acum pe căile bunului plac sau destrăbălării, pentru că noi nu l-am oprit la timp.

 

Inima bătrânului este apăsată de singurătate, lacrimi tainice se varsă, iar noi trecem pe lângă el şi deodată moartea sa ne ia ocazia de a mai îndrepta aceasta! Atunci ne îndreptăm cu durere amară către trupul lipsit de viaţă, ducem în mormânt lacrimile noastre şi suspinele – dar e prea târziu, deja nu mai putem face nimic! Inima ni se strânge, conştiinţa ne chinuie, vedem cu claritate toate cele pe care le-am pierdut, ne conştientizăm indiferenţa, lipsa de atenţie, însă deja nu le mai putem îndrepta, nu mai avem putere să în­toarcem nimic!

 

Să nu amânăm, să ne grăbim să ne dăruim sufletul celor din jurul nostru! Să facem cu râvnă faptele Domnului nos­tru, cât e ziuă! Amin!

 

…din Jurnalul unui preot ortodox

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments