Duminica înfricoşatei Judecăţi -Predica6 min read

Asadar, va veni Judecătorul. Cu toţii ne vom arăta înaintea judecăţii Lui ca să primească fiecare după cele ce a făcut în trup, bune sau rele. Ce va fi atunci, fraţilor, cu noi? Ce anume va fi atunci cu fiecare dintre noi? Să ne mutăm acum cu gândul acolo şi să punem conştiinţa noastră să vadă aceasta dinainte.

 

Priviţi! – Iată, înaintea noastră, faţă către faţă, stă Judecătorul Cel Drept şi Nepărtinitor.

 În jur stă toată făptură înţelegătoare – şi cerească, şi pământească. In noi înşine se văd limpede toate faptele noastre: pe fruntea noastră, pe ochi şi gură, pe fiecare mădular şi simţ care a slujit ca unealtă pentru ele; şi noi înşine vom vedea totul în noi înşine; şi ceilalţi vor putea vedea totul în noi; şi ochiul lui Dumnezeu ne va pătrunde. Nu vom avea unde să ne ascundem. – Judecata de obşte a tuturor ne va îndreptăţi sau ne va osândi. Această judecată va fi întărită de propria noastră judecată, iar amândouă vor fi pecetluite de judecata lui Dumnezeu, care va şi rămâne pe vecie neschimbată şi va hotărî soarta noastră pentru totdeauna.

 

Deci ce credeţi? Ce va auzi urechea noastră într-acel ceas? Oare mângâietorul: „Vino, binecuvântatule!” sau întristătorul: „Pleacă, blestematule!”? De acea clipă nu vom scăpa, şi hotărârea care va ieşi atunci n-o vom putea schimba. Deci să intrăm în conştiinţa noastră si să o întrebăm ce anume va lăsa ea să se audă: „pleacă” sau „vino”? Conştiinţa nu va începe să ne linguşească dacă vom vrea fără făţărnicie să ascultăm glasul ei fără ocolişuri şi nu o vom amăgi prin îndreptăţirea deşartă de sine. Iată, şi Ochiul lui Dumnezeu vede limpede ce suntem noi în acest ceas şi ce merităm – osândire sau îndreptăţire – şi face auzită mărturia Sa în urechea martorului lăuntric al faptelor noastre, care bagă de seamă cum sunt ele faţă de Dumnezeu şi legea Lui cea veşnică! Deci ce ne prevesteşte cu privire la hotărârea pe care o vom primi atunci acest martor lăuntric al faptelor noastre?

 

Veţi spune, fără îndoială: „Cine este curat?” Păi, vedeţi, tocmai asta e: să ne dăm seama că suntem necuraţi şi să avem râvnă pentru curăţirea noastră. Căci dacă în această clipă când conştiinţa noastră ne recunoaşte drept necuraţi am sta la judecată şi am auzi şi de la noi înşine, şi de la ceilalţi, şi de la Domnul o astfel de osândă asupra noastră, ce ar fi cu noi? Ar veni împlinitorii hotărârilor judecăţii, ne-ar lega şi ne-ar arunca în întunericul cel mai dinafară, unde e plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Chiar aşa va şi fi dacă nu ne vom îngriji de aici să schimbăm cumplita hotărâre ce ni se pregăteşte într-o hotărâre binevoitoare.

 

Nu mă întrebaţi cum se face asta – căci cine nu o ştie? „Pocăieşte-te, şi de acum nu mai păcătui!” – iată care e toată taina felului în care ne putem pregăti o hotărâre îndreptăţitoare la înfricoşata Judecată!

 

„Pocăieşte-te!” Ce lucru mare şi anevoios este? Toată lucrarea pocăinţei stă în două cuvinte: „Am păcătuit, nu mai fac” – dar ce putere mare e ascunsă în această scurtă spusă! Dacă cineva chiar tăcând, doar în inima sa, ar rosti: „Am păcătuit, n-o să mai fac!”, acest cuvânt lăuntric va răsuna în întregul cer şi va pricinui acolo o bucurie a tuturor locuitorilor cereşti. Toţi îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se pocăieşte, zice Domnul. Se bucură – dar pentru ce? Ei se bucură pentru acea negrăită bucurie cu care va fi veselit în Ziua Judecăţii păcătosul care s-a pocăit. Strâmtorarea, amarul, necazul ce îl aşteaptă pe păcătos la judecată sunt îndepărtate de acest mic cuvânt de pocăinţă: „Am păcătuit, n-o să mai fac!”.

 

Păcatul se întipăreşte în firea noastră, îşi lasă urmele în tot ce ne înconjoară şi se înscrie în cartea vieţii. În toate aceste locuri el se va vedea când va veni Ziua Judecăţii şi, răsfrângându-se asupra noastră, ne va atrage osânda. Însă suspinul de pocăinţă şi străpungere: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” îl şterge de peste tot, aşa încât nici o urmă a lui nu va rămâne spre a ne înfiera. Gândiţi-vă la o haină neagră care este spălată, frecată, clătită şi apoi albită în aşa fel, că nici o urmă din negreala dinainte nu mai rămâne pe ea: la fel albesc şi lacrimile pocăinţei dimpreună cu mărturisirea firea noastră, spală de peste tot urmele păcatului, îl şterg chiar şi din cartea judecăţii, aşa încât la judecată un mare păcătos se va arăta fară de păcat dacă a făcut pocăinţă şi nicăieri nu se va mai găsi temei pentru osândirea lui, fiindcă pocăinţa le şterge pe toate.

Păcatele, rămânând în noi necurăţite prin pocăinţă, ne pregătesc încă de aici o hotărâre pedepsitoare la judecată – însă pocăinţa, ştergând păcatele, schimbă încă de aici această hotărâre. Iată ce mare e puterea pocăinţei! Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Iona la niniviteni cu ameninţarea că peste trei zile cetatea Ninive va fi nimicită – însă ninivitenii s-au pocăit, şi hotărârea lui Dumnezeu a fost schimbată. Regelui Ezechia un alt proroc i-a vestit hotărârea lui Dumnezeu privitoare la ceasul morţii lui, dar regele s-a rugat suspinând cu lacrimi, şi încă i s-a dat vreme de pocăinţă. Vedeţi cum pocăinţa şi întoarcerea cu lacrimi către Dumnezeu au schimbat hotărârea deja luată a lui Dumnezeu? Şi hotărârea pe care ne-o pregătesc pentru înfricoşata Judecată păcatele noastre şi care este deja luată potrivit stării în care ne aflăm acum, o schimbă cu desăvârşire pocăinţa cu lacrimi şi mărturisirea păcatelor noastre. Chiar aşa, schimbă hotărârea: dar dacă noi nu ne vom schimba, ea va rămâne neschimbată, chiar dacă nu a venit vremea să fie împlinită ca atare. Învechirea noastră în păcat întăreşte hotărârea lui Dumnezeu, iar pocăinţa o şterge şi o nimiceşte. Să ne grăbim, deci, spre această pocăinţă mântuitoare, cât mai e timp!

 

Cât mai e timp: timpul acesta se va sfârşi odată cu sfârşitul vieţii noastre. Şi cine poate spune când va fi acest sfârşit? Iată, deci: se cuvine să purcedem neîntârziat la pocăinţă. Domnul ne-a descoperit taina Judecăţii tocmai pentru ca, auzind despre cei osândiţi la aceasta, fiecare să se uite la sine însuşi, să-i pară rău pentru sine şi să se grăbească a se mântui prin pocăinţă de această pieire veşnică. Oare Domnul vrea să ne osândească? Dacă ar fi vrut asta, nu ar fi venit pe pământ şi nu ar fi răbdat pătimiri şi moarte pentru a noastră mântuire: însă de vreme ce e cu neputinţă să nu fie Judecată, iată că El ne-a vestit dinainte despre aceasta, parcă spunându-ne: „Uite ce va fi! Şi uite ce trebuie să faceţi ca să scăpaţi de necazul care vă aşteaptă!” Domnul vorbeşte despre Judecată ca nimeni să nu fie osândit când va fi ea. Un judecător bun vesteşte din timp cetăţenii ce vin la el pentru a se judeca să-şi pregătească răspunsurile şi să nu se încurce: şi Domnul ne vesteşte despre Judecată ca să ştim dinainte ce va fi acolo şi să ne pregătim în aşa chip, ca să dăm răspunsuri mulţumitoare. Cum să dăm răspunsuri mulţumitoare? Nici nu vor fi atunci întrebări dacă aici, la mărturisire, la toate întrebările privitoare la păcate pe care le-am făcut cu adevărat, ne vom arăta recunoaşterea şi căinţa cu inimă curată, strigând din suflet: „Am păcătuit, n-o să mai fac!”

 

Deci să intrăm, fraţilor, în aceste bune hotărâri ale lui Dumnezeu cu privire la noi. Să zugrăvim priveliştea Judecăţii în amintirea noastră şi să umblăm sub ea ca sub un cort. Ea ne va învăţa cum să scăpăm de osândă la Judecata aceea. Sfinţii Părinţi, care au fost plini de râvnă pentru desăvârşirea creştină, au înrădăcinat atât de adânc în mintea lor pomenirea Judecăţii, încât petreceau nedespărţiţi de ea, orice ar fi făcut. Şi la rugăciune nu stăteau altfel decât punându-se cu gândul la înfricoşata Judecată, înaintea feţei Domnului, Judecătorului gata să rostească hotărârea ultimă cu privire la ei – şi, simţindu-se în starea aceasta, strigau necontenit: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Trezindu-se din somn, ei cântau: „Iată, Mirele vine!” Mergând spre somn, strigau: „De Judecata Ta, Doamne, mă tem, iar a face rău nu mai contenesc!” Şi în fiecare ceas al zilei, chiar în orice treabă ar fi făcut, întâlnindu-se în fiecare clipă cu priveliştea Judecăţii, pe care o purtau în minte, ei plângeau de două ori mai tare către Domnul: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Prin aceasta, ei dobândeau inimă înfrântă şi smerită, care nu va fi urgisită. Neîncetatele lacrimi de străpungere spălau sufletul lor de toată necurăţia şi îi înfăţişau curaţi şi desăvârşiţi înaintea Domnului, Celui Milostiv şi Doritor de mântuirea noastră.

 

Să mergem şi noi pe aceeaşi cale a pomenirii înfricoşatei Judecăţi! Ea va naşte frângerea inimii, străpungerea şi lacrimile, care vor stinge focul pregătit nouă de către păcatele noastre, dacă acestea vor rămâne neplânse. Amin!

 

Sfântul Teofan ZĂVORÂTUL

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments