Vindecarea celor zece leproşi19 min de citit

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne împărtăşeşte o vindecare trupească. E vorba de vindecarea celor zece leproşi. Dar unul din cei zece vindecaţi – aşa ne încredinţează cuvântul arătat – s-a vindecat şi sufleteşte. Rugăm Duhul Sfânt să ne împărtăşească lumina ca să vă împărtăşim adevărul cât mai adânc al dumnezeieştii descoperiri – cuvântul Evangheliei.

 

Precum citim, în vremea aceea (anume când Mântuitorul mergea spre Ierusalim, spre jertfă lui cea de bunăvoie şi mântuitoare),

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19).

Cei nouă s-au vindecat. Acesta primeşte alt răspuns: s-a mântuit.

Avem în faţa ochilor minţii imaginea teribilei stări – întâlnită de atunci până aproape în zilele noastre – a bolnavului de lepră. Maladia poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Şi deodată să simţi cum mori de viu; să fii martor viu al descompunerii trupului tău. În starea asta să cugeţi, să vezi cum trupul tău parcă se desface din încheieturi. Şi să-ţi pui întrebarea adâncă a legăturii sufletului cu trupul.

 

Căci noi credem şi mărturisim, şi acesta este adevărul, că sufletul e în trup şi trupul e în suflet. E o unitate de negrăit. Nu trebuie să le gândim ca două existenţe radical şi total despărţite, ci într-o unitate dumnezeieasca. Judecată mai adânc: Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu-Cuvantul (Dumnezeu-Logosul, Dumnezeu-Ratiunea, Dumnezeu-Mintea divină) trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). De aceea spun dumnezeieştii Părinţi că omul e creat după chip şi asemănare nu numai prin suflet, ci şi prin trup. Pecetea, se înţelege, e în suflet; dar sufletul e într-o unitate de nedesfăcut cu trupul. Să reţinem acest adevăr dumnezeiesc, etern: Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup. Fiul lui Dumnezeu, veşnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Căci omul n-a păstrat această legătură care i-a fost încredinţată la zidire, când Dumnezeu a suflat din El suflarea divină de viaţă. N-a păstrat-o, n-a fost credincios harului. Şi atunci, în Hristos se unesc pe veci dumnezeiescul şi pământescul. Aşa înţelegem unirea aceasta între suflet şi trup. Şi când spune cuvântul Evangheliei: “Am văzut slava Lui (adică a Fiului lui Dumnezeu făcut Om) strălucind, slavă ca a Unuia-Nascut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”, gândim atunci şi la noi, la această unire adâncă a sufletului cu trupul. Căci sufletul, primind har spre îndumnezeire (cum de atâtea ori mărturisim după dumnezeieştii Părinţi, că harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca lumină a lui), face părtaş şi trupul. Iubiţilor, gândiţi-vă: atunci când suntem luminaţi lăuntric de credinţă, de nădejde, de dragoste, de o bucurie negrăită – a sănătăţii, a rugăciunii, a unei fapte bune – o, Doamne, cum străluceşte trupul nostru! Se iluminează. Şi, dimpotrivă, cum păcatul – desfrâu, beţie şi altele – te schimonoseşte, te urâţeşte. Dante spune cum, undeva în Infern, vede chinuit un sărman păcătos pe care şarpele îl încolăceşte şi-l strânge, iar el se zvârcoleşte; şi faţa lui, sărmanul, seamănă cu chipul celui rău.

 

Atunci, cum să nu cugetăm adânc la această legătură, între suflet şi trup, între prezenţa harului lui Dumnezeu şi prezenţa răului? O gândire înaltă, sublimă, nu se manifestă, nu se împlineşte ea, la un artist, la un savant, prin lucrul deopotrivă al sufletului şi al mâinilor lui? Sau rugăciunea însăşi, metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta bună pe care o săvârşesc – toate le săvârşesc prin unitatea aceasta sfântă între suflet şi trup, între spirit şi materie, în care simţi că trupul este într-adevăr o revelaţie a sufletului tău.

 

În stare de boală, la sărmanul lepros, revelaţia sufletului în trup e înspăimântătoare, ca la orice bolnav. Aici e una din cele mai adânci teme ale conştiinţei umane, anume: nu în sărmanul trup e taina descompunerii, ci în nefericitul suflet, în pierderea unităţii lui. Taina tainelor este unitatea; adică lupta împotriva descompunerii, a disoluţiei mele trupeşti începe în suflet. O, iubiţilor, fiecare dintre noi, în clipa aceasta, să conştientizăm, în adâncul nostru, acel virus, acel microb al răului care ne descompune sufletul, de unde vine şi descompunerea trupului şi moartea însăşi.

 

Dumnezeiescul apostol Pavel, în cuvântul care s-a grăit astăzi ne învaţă: “Fraţilor, când se va arăta Hristos, Care este viaţa voastră, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire (întru slavă). Drept aceea omorâţi mădularele voastre, ale omului pământesc (adică ale omului care vede numai în materie, numai în trup): desfrânarea, necurăţia, patimă, pofta cea rea, lăcomia, care este o închinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Şi ce-au fost idolii dacă nu tocmai o zeificare, o îndumnezeire a patimilor omeneşti şi a lumii acesteia dezrădăcinate – în conştiinţa lor, nu în fiinţa ei – din Dumnezeu? Şi zice iarăşi Apostolul: “Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit (adică al Mântuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatăl, din voinţa Lui dumnezeiască ne-a zidit pe toţi, prin Fiul şi după chipul Fiului, în Duhul Sfânt. Apostolul, deci, iubiţilor, ne spune acest adevăr: lepădaţi toate aceste forme ale răului, care vă descompun! Prin care vă pierdeţi unitatea adâncă cu Dumnezeu şi unitatea dinlăuntrul vostru. Căci nu e unitate a sufletului fără legătură cu Cel Unul Dumnezeu; şi această unitate se întipăreşte apoi în făptura mea.

 

De aceea, cele două laturi ale iubirii sunt, aşa cum le cunoaştem: “Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta, puterea ta, cugetul tău, vârtutea ta, inima ta, iar pe aproapele (citim în Vechiul Testament) ca pe tine însuţi”, iar Mântuitorul a zis: “Aşa să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit”. Atunci, în iubire stă unitatea. Lumina şi iubirea, sensul şi viaţa mă îndumnezeiesc. Şi sensul e Dumnezeu – din Tatăl în Fiul (Logosul), iar viaţa în Duhul Sfânt. Acestea-mi dau unitatea. Iar neiubirea şi lipsa luminii dumnezeieşti, păcatele mă descompun. Trebuie înţeles acest lucru. Negrăit, aici e toată taina suferinţei, bolii, stricăciunii şi morţii.

 

Cei care ne împărtăşim – unii adeseori – să citim cu atenţie rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii, spre pildă Rugăciunea a patra, a Sfântului Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea, şi-mi iartă toate păcatele mele; vezi, că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu fărădelegile mele. Ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată, şi cu faptele am făcut (şi desfăşoară acest tablou tragic, ruinător, distrugător al unităţii şi al fiinţei mele): desfrânare şi preadesfranare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsură, răutate, pizmuire, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o treabă le-am făcut (dacă s-au îmbolnăvit, ce treabă, ce faptă bună să mai fac?), ajungând cu totul sălaş diavolului”. În traducerile mai vechi: “ajungând cu totul prăvălie diavolului” – adică acolo unde îşi pune el marfa lui şi de unde îi trimite şi pe alţii să cumpere; ca să devii pe urmă tu contagiune pentru cealaltă lume, să-i strici şi pe ceilalţi.

 

Să spună şi savanţii, şi psihologii, şi toţi analiştii sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele mă descompun. Eu trăiesc atunci – nu numai în lepră, în orice boală – contemplând tragic descompunerea trupului meu; dar, întâi, descompunerea sufletului; de acolo pleacă această tragedie a sufletului.

 

Şi de această tragedie de care sufereau cei zece leproşi i-a vindecat Mântuitorul. I-a vindecat cum? Doar privindu-i. Aruncându-Şi asupra lor, odată cu privirea, iubirea şi cuvântul Lui: “Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”. Aşa era legea la evrei: preoţii erau şi medici; aveau pregătire la templu. Erau şi medici, de bună seamă, în vremea aceea. În Vechiul Testament se spune: “Dă cinste medicului, şi el e tot de la Dumnezeu”, iar Mântuitorul spune: “N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi”. Aşadar, preoţii aveau o dublă misiune: odată cu rugăciunea, cu darul pe care-l primeau de la Dumnezeu, aveau şi această investitură deosebită, să constate însănătoşirea suferinzilor şi să-i declare, deci, în faţa mulţimii, a poporului, de acum curăţiţi, sănătoşi, ca ei să poată intra în comunitate, în societate. Căci altfel, precum ştim, erau izolaţi. Şi trebuia, când se apropiau oameni de ei, să strige: “Necurat! Necurat!”; iar în sinagogă li se crea un loc special, unde erau acceptaţi, totuşi. În această stare tragică, de moarte vie, Mântuitorul rosteşte doar cuvântul: “Arătaţi-vă preoţilor!”. Ei merg să se arate. Pe cale s-au vindecat. Preoţii au constatat. Şi, amănunt atât de revelator: unul dintre leproşi se întoarce şi vine la Mântuitorul, Îi cade în genunchi, se pleacă şi “dă slavă lui Dumnezeu”, Îi mulţumeşte. Iar Mântuitorul rosteşte: “Au nu toţi zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sunt? Numai unul s-a aflat să dea slavă lui Dumnezeu…?” – nu simplu “să mulţumească”. E o nuanţă adâncă, tot atât de revelatoare. “… numai acesta, şi care este de alt neam?” (era samarinean).

 

Iubiţilor, două idei se desprind de aici şi ne luminează conştiinţa. Din cei zece, unul vine şi-I dă mulţumire lui Dumnezeu. Unul, care-şi descoperă unicitatea şi care răspunde dureros la una din temele noastre obişnuite. Când ne-am întrebat adesea ce înseamnă sănătatea sufletului, sănătatea mintală sau normalitatea, şi am cercetat la diverşi oameni de ştiinţă, savanţi, mai ales la psihiatri, am găsit definită sănătatea, normalitatea, drept “integrarea în mediu, în societate”. Mi-am zis atunci: deci societatea îl face pe om sănătos?! Acest mediu social trebuie înţeles în diversitatea lui, pentru că, dacă unul se integrează foarte bine într-un mediu de tâlhari, într-o mafie, înseamnă că el e normal? Altfel spus, lumea, ea îţi dă ţie sănătatea? Erau în societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur şi simplu, să rămână în societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea şi a înţeles că nu lumea l-a vindecat pe el. Şi el vine – în unicitatea lui, în conştiinţa lui unică – la Mântuitorul. Şi spune Scriptura: “să-I dea slavă”; nu simplu “să-I mulţumească”. E ceea ce numim îndeobşte “recunoştinţă”. Dar ce înseamnă recunoştinţa? Re-cunosc, îmi recunosc obârşia în Dumnezeu. De aceea spune Mântuitorul “să dea slavă lui Dumnezeu”: taina slavei, a preamăririi lui Dumnezeu, din care eu mă împărtăşesc. Iar în alt loc: “Slava de la oameni nu caut”. Pentru că Mântuitorul descoperă slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatălui, pentru ucenici: “Tată, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se preamări pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne împărtăşi nouă slava – lumina, iubirea, bucuria, puterea, sănătatea. E altceva decât slava pe care o aducem noi, oamenii. Iertaţi, îmi vine în gând cuvântul lui Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula vreun mititel / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Aceasta e nefericita noastră stare, de a schimba tâlcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui, pe care o împărtăşeşte cu noi, cum adesea pomenim cuvântul Sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la slavă mai înaltă. Slava Lui se descoperă prin coborârea la cele smerite”. Slava lui Dumnezeu în smerenia Lui ni s-a descoperit, în chipul robului pe care L-a luat şi al crucii pe care S-a răstignit deschizând braţele Lui şi îmbrăţişându-ne pe noi, pentru a ne dărui nouă slava.

 

Şi acest unu a înţeles Cine l-a vindecat, spre deosebire de sărmanii lui confraţi de suferinţă, care nu s-au întors la El. Trupeşte s-au vindecat; întrebarea este: s-au vindecat şi sufleteşte? Or Mântuitorul spune: “Numai acesta s-a aflat să dea slavă lui Dumnezeu?”. Şi-i zice: “Mergi! Credinţa ta te-a mântuit”. De aceea am spus la început: cei nouă s-au vindecat trupeşte; acesta s-a mântuit; când a crezut (credinţa în Hristos). Şi a primit slava Lui – mântuirea!

 

Aşadar, revin asupra normalităţii, a sănătăţii mintale, adică nu numai a trupului, ci şi a sufletului. Cum înţelegem noi taina aceasta a sănătăţii mintale, a normalităţii, a păstrării unităţii mele cu Dumnezeu şi cu lumea? M-a întrebat cineva, răscolitor în adâncul sufletului: “Părinte, pentru trup, întreb medicii, dar pentru suflet, aşa am socotit, că se cuvine să întreb un preot: ce înseamnă sănătatea sufletească?”. Am stat o clipă… În chip firesc, spontan, mi-am înălţat sufletul la Dumnezeu şi am cugetat că e cuvios sau cuvenit să răspund aşa: “Dacă trupeşte simt sănătatea atunci când toate organele mele trupeşti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plămânii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –, toate îşi împlinesc menirea lor înscrisă fiziologic în trupul meu şi care, prin urmare, funcţionează pentru că se află în organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti (cele firesti – intelectul, sentimentele, voinţa; cele morale – înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia sau curajul, cumpătarea şi înfrânarea, stăpânirea patimilor plăcerii, a desfrâului, a patimilor mâniei şi stăpânirea de sine; şi cele teologice – credinţă, nădejdea, dragostea şi, împreună cu ele: bunătatea, pacea, îndelunga răbdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufleteşti, virtuţi morale, virtuţi teologice, îşi împlinesc menirea lor pozitivă, afirmativă (Dumnezeu este da şi numai da; şi eu răspund zidirii mele după chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred şi Te mărturisesc!”), atunci şi numai atunci când aceste puteri sufleteşti mă zidesc pe mine, mă construiesc pe mine în credinţă, în adevăr, în iubire, şi eu devin un punct, smerit, de contagiune mântuitoare, nu distrugătoare. Atunci eu simt în această unitate a făpturii mele (chiar în boală şi în orice situaţie a vieţii), prin Dumnezeu, prin rădăcina mea, prin Ziditorul meu, simt sănătatea sufletului.

 

Iată, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, “însuşiri ale Dumnezeirii care în noi devin virtuţile noastre”, “materia spirituală” a sufletului şi a vieţii noastre, dacă putem spune aşa. Acestea toate constituie fiinţial existenţa noastră, zidirea noastră şi mântuirea noastră, aşa cum ele sunt descoperite în Iisus Hristos, Modelul.

 

Deci Fiul lui Dumnezeu făcut Om, El le-a întrupat pe toate în plinătate, şi nu poţi dobândi sănătatea fără această icoană a Mântuitorului Hristos. În toate acestea e cuprinsă, fireşte, şi societatea; e cuprins şi mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleacă din rădăcina lor şi merg spre sensul, spre ţelul lor. Pentru că lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate întemeia o etică, zice ştiinţa –, nu poate oferi nici sensul existenţei, care este Hristos Domnul. Eu ţin seamă de mediu, de lume, dar totdeauna mă ridic la Obârşia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.

 

Pentru care spun şi aici cuvântul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa Mântuitorului, care în momentele acelea de suferinţă supremă pe cruce Se jertfeşte cerând iertare Părintelui Ceresc, pentru răstignitori; Se jertfeşte deci pentru toţi. Aşa a înţeles Eminescu jertfa Mântuitorului pe cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru alţii, nu din dispreţ, cum o făceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci în numele lui Dumnezeu şi pentru semenul tău, din iubire pentru lume, e cea mai înaltă formă a existenţei umane. În ea e acel sâmbure de adevăr – iubirea în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă, ce bântuie natura întreagă”.

 

O, Doamne, fă-ne vrednici pe toţi, să învăţăm şi de la el, de la acest poet al neamului, cum a învăţat el de la Tine, taina iubirii, taina vindecării de tot răul, taina mântuirii. “Iubirea, cea mai înaltă formă a existenţei umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Şi vindecatul lepros Ţi-a dat slavă… Astfel nu numai că s-a vindecat trupeşte, ci s-a şi mântuit. Fă-ne vrednici, Doamne, de acest dar, ca noi, cei care Te cinstim pe Tine, să fim deplin sănătoşi – sufleteşte întâi, şi trupeşte; prin credinţa în Tine, prin lumina vieţii Tale, prin iubirea Ta, Doamne!

 

Observaţi: de ce rugăciunea pe care am citit-o adineauri, în care sunt arătate patimile care ne descompun, sau altă rugăciune – a treia: “Cel ce ai primit cu trupul Tău patimile cele de viaţă făcătoare şi mântuitoare – crucea, piroanele, suliţa, moartea – omoară-mi patimile cele trupeşti, care îmi strică sufletul!”, de ce aceste rugăciuni sunt puse înainte de Sfânta Împărtăşanie? Tocmai pentru că ele ne pregătesc să ne împărtăşim – odată cu credinţa în Hristos, odată cu primirea cuvântului Evangheliei – şi cu trupul Lui, pentru trupul şi sufletul nostru. Astfel ne vindecăm.

 

Aşa, Tu Doamne, “Cel ce cu îngroparea Ta ai prădat împărăţia iadului, îngroapă sfaturile mele cele viclene, prin gânduri bune, şi risipeşte duhurile cele viclene. Cel ce cu Învierea Ta cea de a treia zi şi de viaţă purtătoare ai ridicat pe strămoşul cel căzut, ridică-mă şi pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri de pocăinţă. Cel ce cu preaslăvita înălţarea Ta la cer ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat şi l-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui”, învredniceşte-mă, Doamne, cu împărtăşirea din cuvântul Tău, din virtuţile Tale. Căci virtuţile sunt daruri de la Dumnezeu venind în trupul nostru. Şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău, Doamne, să dobândim deplina noastră sănătate sufletească şi trupească şi mântuirea de tot răul. Cu rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

Părintele Constantin Galeriu – Predică la Duminica a 29-a după Rusalii

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments