BOTEZUL DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu !  (Matei III, 2)

Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită în viaţa sufletească şi trupească era bolnavă, pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. 

 

Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.  Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mult mai împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.

 

Aşa era omenirea înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu. Popoarele aşteptau venirea dumnezeiescului Mântuitor, care să-i scoată din neorânduielile şi stricăciunile lor, să-i ridice din patul durerii. În această situaţie morală, vrednică de plâns, omenirea striga: „Răsăritule, strălucirea Luminii celei veşnice, Soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanuil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeul nostru!

Acest strigăt din inimă al poporului celui ales şi cu el al tuturor popoarelor din lume s-a suit până la tronul dumnezeirii. Cerurile răspândeau rouă şi Cel Drept se pogoară ca o ploaie roditoare; pământul se deschide şi, într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr. Hristos se arată lumii, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit pocăinţa şi când tot poprul lui Israel, şi ca el toate popoarele, suspina după Cel ce trebuia să vină – Mesia, Iisus, Fiul lui Dumnezeu. De aceea, biserica ne cheamă astăzi să serbăm mare taină a Arătării Domnului la apele Iordanului, când S-a botezet de la Ioan.

Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn ca pe un glas de sus, s-au dus la Bethleem să se închine unui mic Copil, înaintea unui Împărat de curând născut, care avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Treizeci de ani trecuseră de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la prima arătare a Lui în templul din Ierusalim, când părăsi deodată Nazaretul şi se duse pe ţărmurile Iordanului, nu departe de Ierusalim.

 În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cânta din liră cântările psalmilor; unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.

Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură, ei care se închinau numai singurului Dumnezeu, Care a creat cerul şi pământul ? În fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos acvilele, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.

Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare şi pocăinţă. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.

Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului:

Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!

Auziţi, Împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lăsa să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.

Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile: din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor şi astfel botezându-se în Iordan de către Ioan. Când veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; când veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni Împărăţia cerurilor, atunci marele prooroc Ioan fu cuprins de o mare indignare când îi văzu, şi cu o sfântă aprindere le strigă:

Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?

Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: „faceţi roade vrednice de pocăinţă, pui de năpârci ! Şi nu ziceţi, în voi înşivă, că aveţi părinte pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!”

Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă, prin trăire, prin fapte.

Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă şi noi am ajuns formalişti mândri şi îngâmfaţi, care ne lăudăm că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă şi curată credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.

Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: „Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, iar cel ce are bucate să facă asemenea !”. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.

Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!” Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: „Nu cumva este chiar acesta Mesia, Hristos?”

Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!”. Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.

Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe Care nu-L văzuse niciodată, dar pe Caree Îl recunoscu, fie că El avea o înfăţişare ca semn al curăţiei mai presus de fire, văzut numai de ochiul unui sfânt ca Ioan, fie că arunca lăuntric asupra lui o rază asemenea aceleia care l-a făcut să salte de bucurie în pântecele maicii sale. La vederea acestui tânăr, al Cărui nume este Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise:

Însă Iisus, îi zise:

Atunci Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi !”. Acest glas al lui Dumnezeu, Tatăl, a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.

 El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. A văzut apele sfinţite prin starea de faţă a lui Iisus şi primind puterea de a sfinţi sufletele prin botez. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, şi noi creştinii ortodocşi, în aceste zile, ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.

Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.

Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin ajunare, prin rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.

Noi însă, prin păcatele noastre, ne îndepărtăm din nou de Dumnezeu şi facem să se deschidă din nou prăpastia despărţirii de El. Să nu credem că toţi câţi s-au botezat s-au mântuit. Iadul este plin cu creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar care s-au lepădat prin păcate mari, căci trăiesc în desfrânări, în beţii, avorturi şi înjurături. Mulţi trăiesc departe de învăţătura creştinească.

Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, nespovediţi, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere şi în care trăiesc până la moarte şi nu vor să se lepede de ele şi să vină la Dumnezeu.

Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. S-a mirat Sfântul Macarie şi a întrebat pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştinii care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.

Creştinii noştri au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Nu ştiu că fac mare păcat când aduc pruncul până la biserică cu muzică, căci o droaie de duhuri necurate se ţin după ei, iar în biserică în loc să fie atenţi la slujbă, au prima grijă să-l fotografieze pe bietul prunc, pe naşi şi pe toţi ceilalţi, aducând uneori şi câte doi – trei fotografi, de încurcă şi slujba şi preotul. 

Apoi, după ce naşii au depus un jurământ: că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, satana abia îi aşteaptă la uşă ca să-i ia pe toţi în primire cu muzică şi aceştia fac în numele pruncului o sumedenie de păcate mari, care mai de care mai grele: unii se îmbată, alţii joacă, alţii înjură pe Dumnezeu, alţii fumează, alţii glumesc glume porcoase, alţii cântă şi zbiară cât îi ţine gura, ca turbaţi, cântece murdare, căci au scos un cântec – „Naşă, naşă” – cu care se insultă dreapta credinţă şi numele creştinesc, cântec blestemat prin care zic cuvinte ruşinoase la adresa naşei.

Astfel trăind, se pogoară în focul iadului, în temniţele de acolo, dedesubtul păgânilor, care au murit nebotezaţi. Vai de creştinii care fac astfel de petreceri la botez, căci iadul se bucură, dracii râd şi abia aşteaptă ziua în care să-i prindă în ghearele lor, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, să-i arunce în iadul cel plin cu flăcări şi chinuri veşnice!

Astăzi biserica, fraţi creştini, ne cheamă să ne unim iarăşi cu Dumnezeu, prin taina pe care o serbăm. Dar cum putem noi deschide iarăşi cerul şi să-L auzim pe Dumnezeu zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit !” ? Singurul mijloc, şi cel mai bun în timpul de faţă, este de a asculta de Fiul Tatălui ceresc, Care este Iisus Hristos, adică să ascultăm de poruncile Lui, de legea Lui şi să punem în practică sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi să ne lepădăm şi de lucrurile lui: de păcate, de dezmierdări, poftele cele deşarte, de toate duşmăniile şi răutăţile, căci ale lui sunt.

Să ne purtăm cuviincios, să ne iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Domnul, cu fapta şi cu vorba, şi aşa cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, iar cel ce are bucate să facă asemenea !”, şi orice lucru de folos să-L facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca nişte creştini adevăraţi şi ca nişte robi ai Împăratului ceresc, ca nişte soldaţi ai Acestui mare Împărat – Creatorul cerului şi al pământului.

De la botez, fiecare creştin a devenit soldat al Împăratului Hristos. 

De aceea zice preotul la săvârşirea slujbei Botezului:

Apoi să avem grijă, fraţi creştini, ca neîncetat să veghem să nu ne murdărim iarăşi haina botezului, căci foarte uşor se poate păta şi astfel la venirea Domnului Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi, pentru a-L întâmpina pe norii cerului şi să ne aşeze şi pe noi la dreapta Lui, cu toţi sfinţii şi cu sfinţii îngeri.

Rugăciune

Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-ne, Doamne, ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.